Nu există să nu fie observat de trecători, orădeni sau străini deopotrivă, stârnind un curcubeu de sentimente: de la nostalgie romantică până la revoltă cetăţenească. Pentru unii fotografi clădirea e de o atracţie irezistibilă – e Cernobâlul orădean, de neratat, în ciuda potenţialelor pericole.

Alex Mara a trecut de sute, poate de mii de ori, pe lângă fostul Palat al Finanţelor şi de fiecare dată i-a atras privirea: o clădire masivă, cu personalitate, bine înfiptă în arhitectura art-nouveau a oraşului. I-a traversat şi interioarele, uneori din motive închipuite, doar ca sa revadă stucatura ferestrelor, de pildă, sau arcurile de boltă ale coridoarelor. Nu i-a venit la acea vreme să fotografieze nimic. I se părea eternă… De ce să fotografiezi eternitatea, s-a gândit, ea e acolo mereu, n-are nevoie de atestări temporare. Pană când, brusc, într-o bună zi, a văzut o ruină în locul ei. Şi uşa de la intrare deschisă generos, ne-a relatat fotograful Alex Mara…

„Îmi plac mult ruinele pentru că te pun faţă-n faţă cu un sens mult mai concret şi mai primitiv al timpului. Fără avertizări şi fără anestezie.

Pentru orice posesor de aparat foto, cât de cât curios, uşa deschisă de la intrarea principală era o invitaţie explicită. Mi se părea idiot să refuzi un asemenea dar! Aşa că am intrat liniştit şi hotărât. După primii paşi, inima mi-a sărit in gât: mai călcasem printre ruine, dar o asemenea debandadă nu mai văzusem niciodată. Telefoane, seringi, atlase anatomice, buletine vechi, farfurii, pahare, sticluţe cu tot felul de recipiente, registre, proteze, manşoane de tensiometru, cafetiere, perdele, calculatoare, haine, rezervoare şi vase de toaletă, chiuvete şi ţevi smulse din pereţi, grinzi desprinse din tavan – toate erau împrăştiate pe jos. Pereţii erau scorojiţi şi tencuiala căzută până la zidărie uneori, geamurile sparte şi uşile fostelor cabinete larg deschise. Într-una dintre încăperi, un fotoliu roşu aprins, bandajat la unul dintre mânere, trona vanitos în deşertăciunea locului. Într-o alta, o pânză agăţată şui pe perete parcă aştepta proiecţia unui film ca pe vremea caravanelor cinematografice de la ţară.

Am zăbovit câteva ore bune înăuntru. Am revenit şi a doua zi în clădire pentru a reface unele cadre. N-am mişcat niciun obiect şi am ieşit de fiecare dată la fel de discret cum am şi intrat.

În ciuda situaţiei in care ajunsese clădirea, dezordinea găsită avea ceva fertil în ea. E ca şi atunci când simţi că e pe cale să se întâmple ceva, dar nu eşti sigur că se va întâmpla. Aştepţi febril ceva care s-ar putea să nu mai vină…

Uşa principală a rămas deschisă multă vreme. După câteva săptămâni am observat un drug de fier aşezat pe dinăuntru şi treptele de la intrare curăţate sumar. Poarta nu mai putea fi nici măcar clintită”, ne-a povestit fotograful.

Asta se întâmpla în 2012, când, în urma unor incursiuni cu iz de clandestin, a rezultat colecţia de imagini care documentează stadiul larvar al uriaşului imobil monumental. Imaginile urmează cursul firesc al incursiunii de după poarta principală, cu scările în spirale, holurile cu tavane puternic ornamentate şi sălile dezolante.

Acum, cu stăpân bine definit, palatul va intra în refacere. Anul acesta ar trebui terminată partea de birocraţie aferentă iar apoi ar urma să se treacă la operaţiunile de resuscitare. Rostul său în viaţa urbei nu a fost încă determinat, mai marii judeţului spun doar că va deveni clădire administrativă.