Dar ce se întâmplă dacă statul fură de la cetățeni? Ar cam trebui să fie la fel, nu? Aceeași faptă, aceeași măsură. La noi însă statul funcționează după zicala: „Cine împarte, parte își face”. Dacă statul împarte dreptatea, își face parte din ea.

[eadvert]

După această introducere, din care abia dacă se poate înțelege revolta mea, simt că trebuie să mă explic. Imediat după Al Doilea Război Mondial, statul comunist a decis, pur și simplu, că totul e al lui și mai nimic al cetățenilor săi. Le-a luat, eu spun mai clar, le-a furat tuturora afacerile, pământurile, casele și a distrus, practic, viața a milioane de oameni. Toată chestia asta, pe care atunci au numit-o pompos „naționalizare”, era o confiscare și a fost realizată, cap coadă, în mai puțin de cinci ani. Mulți s-au trezit că, în sufragerie, le-a fost mutată o altă familie și au devenit, din proprietari ai întregii case, chiriași pe o bucățică din ea.

Statul, prin doar câteva legi, a luat totul. Prin doar câteva anexe la un decret a confiscat bunurile comunitare, inclusiv pe cele bisericești. Acest stat a furat proprietatea muncită a zeci de generații. Ok, spunem că nu era acest stat, ci ăla spurcat, ăla comunist a făcut acest rău, iar ăla nu mai este, „a murit”. Bun, dar așa cum, dacă un cetățean moștenește după un defunct, primește nu doar activele ci și pasivele și cu „moștenitorul” statului comunist, actualul stat democratic român, ar cam trebui să fie la fel. Trebuie ca el să-i despăgubească pe cei păgubiți. Trebuie să restituie bunurile luate, furate de la proprii cetățeni. Se achită acest stat de această obligație? Cu chiu, cu vai. Statul împarte dreptatea și trage, clar, pentru sine, în defavoarea cetățenilor săi.

Zeci, sute, de oameni vin în audiențe la cabinetul meu parlamentar cu nemulțumiri juste, în spețe care se referă la despăgubiri, restituiri de bunuri, etc. În teorie, stăm bine. Practica ne omoară, ca de obicei. Legi am cam avea, dar aplicarea lor nu e deficitară ci dezastruoasă. Au trecut deja 34 de ani de la „revoluție”, mai bine spus de la schimbarea de regim, și, în multe situații, oamenilor nu li s-a făcut dreptate. Zeci de mii de dosare de despăgubire sunt încă în „analiză”. Mulți solicitanți au murit între timp, iar moștenitorii lor au ajuns și ei deja la pensie. Avem o perioadă de „nouă democrație”, egală cu cea a comunismului, și acest stat nu reușește să redea, în 35 de ani, ce a luat, în nici 5 ani, statul comunist.

În acest an, spre exemplu, din aprilie, nu s-au mai plătit nici măcar despăgubirile acordate, așa subevaluate cum sunt. Unele primării nu se achită de obligația de a trimite documentele, pentru a se lua decizii cu privire la bunurile comunitare, bisericești, chiar dacă clădirile respective stau să se dărâme. Oamenii, deveniți invalizi din cauza unor boli incurabile, nu pot să-și aline suferința din veniturile ce li se cuvin, de pe urma bunurilor lor, pentru că: „Așa-i statul ăsta!” Am depus o inițiativă de lege care, măcar în cazul acestora din urmă, să urgenteze roțile judecății drepte. Ce să vezi, în comisia de specialitate a Parlamentului, reprezentantul statului, de la instituția de resort, era revoltat că-i punem la treabă.

Mai mult chiar, a depus amendamente care ar fi blocat întreg procesul. Câtă empatie la acești oameni! Ce obligație față de cetățeanul, din ai cărui bani și din ale cărui impozite își ia salariul de funcționar al statului? No, din această ignorare a dreptății vine valul de revoltă care riscă să ne arunce cu zeci de ani în urmă. De aici nostalgia unora după comuniști, după legionari, care cică: „Măcar erau eficienți”. Da, sunt convins că, dacă statul comunist ar fi decis, prin absurd, să dea înapoi proprietățile confiscate, o făcea în doi timpi și trei mișcări. Dar era tot un stat totalitar, la care eu nu mi-aș dori să revenim niciodată.

Pentru a stârpi acest tip de nostalgii bolnăvicioase, statul democratic trebuie să-și asume, pe lângă asigurarea diverselor libertăți ale cetățenilor săi, celeritate în aplicarea și implementarea deciziilor sale. Mai mult, când se află în poziții divergente cu proprii cetățeni, statul trebuie să fie imparțial și să împartă în mod real, corect, dreptatea. Nu așa cum o face azi, conform sloganului: „Dacă te cerți cu statul, mori cu dreptatea în mână”. Chiar îmi doresc un stat în care lucrurile să nu funcționeze așa. Voi lupta, voi lucra, în continuare pentru aceasta.

Szabó Ödön, Președinte executiv UDMR Bihor