La 42 de ani, Ecaterina Laţcu are o familie frumoasă. Alături de soţul ei, Ionuţ, lucrează în firma pe care au înfiinţat-o în urmă cu 15 ani. Au două fetiţe foarte prietenoase şi „lipicioase”, Ana şi Sofia, mari iubitoare de munte şi activităţi sportive. Pe Cati mulţi o ştiu de la atelierele de croşetat pe care le susţine la târguri sau la Casa Meşteşugărească a Idei Pazman. Dar nu la fel de mulţi o cunosc din perioada în care activa ca speolog la Clubul de Speologie Cristal din Oradea, sau lucrând la înălţime, pe coardă, atârnată în ham, într-o meserie pe care mulţi o consideră exclusiv masculină.

Un exerciţiu al minţii

Lucrul de mână înseamnă migală şi răbdare. În gimnaziu a făcut mai întâi, la orele de atelier, un fular tricotat, o faţă de masă în cruciuliţe şi a învăţat să prepare salam de biscuiţi. Dar îşi aminteşte de mătuşa ei, sora mai mică a mamei, care avea o rochie croşetată. I-a rămas în minte cât de frumoasă era rochia şi cum se învârtea. La şcoală nu a croşetat niciodată, dar după ce a născut-o pe cea de-a doua fetiţă a sa, Sofia, în concediul maternal a cumpărat multe reviste cu lucru de mână.

Acolo a văzut o rochiţă roz pentru fetiţe, partea de jos fiind din tul, iar partea de sus era croşetată. Doar că instrucţiunile din revistă nu erau în limba română şi a apelat la mătuşa ei, pentru a-i explica mdul de lucru. A mai găsit apoi o carte în limba română, în care se explica despre fire, despre tipul de croşete şi era publicată legenda pentru fiecare tip de model.

„Ştii legenda pe care o înveţi pe de rost, citeşti instrucţiunile şi între timp lucrezi. E foarte logic, trebuie să fii doar atent şi să numeri. Am început cu floricele, cu lucruri mai simple, dar am înţeles ce înseamnă să croşetezi. Bineînţeles că primele lucruri pe care le faci nu sunt de expoziţie. Dar cu timpul te perfecţionezi”.

Cati a croşetat până la urmă rochiţa roz. Mătuşa ei a lăudat-o ca să o încurajeze, dar ea ştia că mai avea de învăţat până să iasă aşa cum trebuie. Acum îşi alocă timp pentru croşetat, deşi soţul ei Ionuţ nu prea rezonează cu această pasiune, dar o încurajează, o „sponsorizează” şi o promovează. În plus, e o activitate care te relaxează şi este un bun exerciţiu al minţii. „Stai o oră să lucrezi, iar la sfârşit laşi ceva finit după munca ta”, spune Cati.

I-a plăcut cu drag să facă cadouri, fie că era un şal, o căciuliţă sau o păpuşică. Lucrează acum şi la comandă. Croşetează iepuraşi, pantere roz, girafe, maşinuţe, ciupercuţe, caracatiţe, sirene, toate sub titulatura „Atelierul Zamfirei”.

S-a implicat alături de Ida Pazman şi la Casa Meşteşugărească. Anul trecut, în lunile noiembrie şi decembrie, a organizat ateliere sub numele de „Şcoala de croşetat”. Tot împreună cu Ida Pazman şi Casa meşteşugărească, a contribuit la decorarea unui copac din Cetate, fenomenul de yarn bombing însemnând croşetatul în public pentru promovarea lucrului de mână. Cati e bucuroasă că lumea nu a distrus lucrul de mână de pe copac, ceea ce înseamnă că apreciază totuşi truda celor care au muncit.

A participat ani la rând cu ateliere de croşetat şi la târgul „Straiţa Plină” de la Roşia, dar şi în această toamnă, la Festifall, în Piaţa Ferdinand. Cati îşi decorează casa şi gardul curţii cu lucruri croşetate, pe care le schimbă periodic în funcţie de sezon.

[eadvert]

Curajul de a schimba calea

În anul III de facultate, fiind studentă la Drept, Cati a vrut să facă o schimbare majoră în viaţa ei, dintr-o revoltă interioară. A văzut un afiş al Clubului de Speologie Cristal Oradea, pe care scria logo-ul: „Dacă vrei să îţi găseşti drumul, îndrăzneşte să-l cauţi”. Şi a ştiut că trebuie să îşi caute un alt drum. A mers la club atunci când se primeau noi membri, la început de an şi… a rămas. Acolo şi-a cunoscut şi viitorul soţ, pe Ionuţ.

În 2001, cu o echipă de speologi a lucrat şi la toaletarea zidurilor Cetăţii, practic prima ei lucrare de alpinism utilitar. I-a plăcut foarte mult şi a ştiut că asta îşi doreşte să facă şi pe mai departe, aşa că a renunţat la Facultatea de Drept. Din primii bani câştigaţi, şi-a cumpărat echipamentul de speologie.

Tot în acea perioadă a făcut şi cursuri de animatori pentru centre de vacanţă – toate cele trei nivele, lucru care i-a plăcut foarte mult. În Franţa, la Grenoble, a obţinut livretul de animator, iar în România a urmat şi cursul de ghid de ecoturism.

La Clubul de Speologie Cristal Oradea a activat până în 2008, anul în care s-a căsătorit. A practicat speologia în anii în care nu apăruseră atâtea restricţii în ceea ce priveşte explorările, nu existau aprobările necesare pentru accesul în anumite peşteri şi se bucură că a prins acea perioadă în care se intra în subteran cu lampa cu acetilenă. A făcut o perioadă parte şi din CORSA – Asociaţia Corpul Român Salvaspeo, unde a fost preşedinte soţul ei, Ionuţ Laţcu. „Ştii cum se spune, orice bărbat puternic are în spate o femeie şi mai puternică”, spune zâmbind Cati.

La 50 de metri înălţime

La sfârşitul anului 2006 şi-a făcut firma împreună cu Ionuţ, iar în 2007 au început să lucreze. Au avut de la început mare noroc, pentru că, prin nişte cunoştinţe, au fost recomandaţi şi au primit lucrări la RDS, în Satu Mare, Oradea, Arad.

„Eram tineri, pasionaţi, ambiţioşi. Am împrumutat maşina tatei, pentru că noi atunci nu aveam. El avea o Dacie break albă, atunci şi-o cumpărase. Cu ea am făcut primele lucrări, primii bani”, îşi aminteşte Cati. Între timp a terminat şi Facultatea de Geografie, Turism şi Sport a Universității din Oradea.

La firmă au avut multe lucrări la biserici. Cati a lucrat atârnată în ham, lângă crucile aflate la vreo 40-50 de metri înălţime. La o biserică din Ungaria, acum zece ani, a trebuit să şlefuiască tabla, să o spele şi să o vopsească. După zece ani, acelaşi preot i-a chemat din nou, mulţumit de munca prestată atunci.

A montat şi paratrăsnete pe clădiri sau plase de lucru pe faţade, a curăţat sau a reparat tencuiala pe pereţi exteriori, dar cel mai mult se mândreşte cu casa pe care singuri şi-au construit-o în Leş.

„Mama a fost florăreasă. Când eram mică, mama îşi cumpăra florile din Salonta, iar de fiecare dată treceam prin Leş şi mi-a rămas în minte denumirea localităţii. Cine ar fi zis că peste 20 de ani am să locuiesc în Leş! A fost o realizare să ne construim căsuţa”, spune Cati cu nostalgie.

Au avut la un moment dat 14 angajaţi, aduşi din toată ţara, pentru că în Bihor nu găseau. Angajaţii cereau mulţi bani, dar nu prea lucrau. „Atunci a fost foarte greu. A fost şi singura dată când am luat împrumut de la bancă pe termen scurt. N-o să uit niciodată. Numai eu ştiu cum l-am dat înapoi. Trebuiau susţinuţi angajaţii, dar aceștia nu produceau, iar dacă nu produceau nu primeam bani, pentru că nu era gata lucrarea… Am zis atunci că nu mai procedăm aşa, mai bine facem totul noi doi”. Acum lucrează doar Cati şi Ionuţ, iar ocazional unul sau doi angajaţi pe lângă ei.

 

O femeie în lumea bărbaţilor

Într-o lume a bărbaţilor, ca femeie în alpinismul utilitar nu e uşor, iar bărbaţii te privesc cu suspiciune. Pe site-ul firmei lor e trecut şi numărul ei de telefon, dar când răspunde la apel, cei de la capătul firului se blochează când aud o voce de femeie şi se asigură că au sunat acolo unde trebuie.

Când a lucrat la Biserica Sf. Ladislau din centrul Oradiei, a trebuit să zugrăvească turnul bisericii împreună cu Ionuţ şi încă doi angajaţi. La sfârşitul zilei au coborât de pe turn toţi patru şi s-au întâlnit cu nişte prieteni. Unul dintre ei nu o cunoştea pe Cati, care era îmbrăcată în salopetă şi cu casca de lucru pe cap, cea mai mică de statură dintre toţi ceilalţi. A împins-o mai încolo, spunând: „Ce e cu pişpirelul ăsta între voi?”. I-a trebuit un pic până să constate că era vorba de o fată.

„Am prins un pic de tupeu cu meseria asta. Când eram mică nu prea aveam cuvintele la mine. Eram cu mult bun simţ. Dar cu meseria asta înveţi să fii mai îndrăzneaţă. Sunt prea multe prejudecăţi… Din fericire, avem destul de lucru cât să dăm şi la alţii, doar că nimeni nu vrea să lucreze, iar care vor îţi cer nişte sume exagerate. Dar de lucru este!”.

Întrebată dacă nu îi e totuşi câteodată frică să lucreze la înălţime, Cati subliniază faptul că pentru ei este foarte important echipamentul pe care îl folosesc, siguranţa lor şi a angajaţilor. „La echipament şi la materiale niciodată nu ne-am zgârcit. Sunt colegi pe care îi ştiu de 15-20 de ani, care lucrează la înălţime tot pe aceeaşi băncuţă de lemn. Noi ne-am luat băncuţe de la Petzl cu burete, rezistente şi comode. Plus echipamentele de urcare şi coborâre şi tot ce ţine de siguranţă”, spune Cati.

E conştientă de faptul că nu va mai putea lucra foarte mulţi ani atârnată în corzi, o meserie pentru care ai nevoie de condiţie fizică. Când vârsta nu-i va mai permite, îşi doreşte să fie ghid sau să facă o afacere din croşetat. Dar până atunci, rămâne una dintre puţinele femei care lucrează în alpinismul utilitar.