Prima conferinţă în cadrul Festivalului Euroiudaica, eveniment aflat la prima ediţie în Oradea şi care a debutat duminică, 3 septembrie, a aparţinut muzicianului Berti Barbera. Tema conferinţei „Evreii Rock’n’Roll” s-a referit la contribuţia şi influenţa muzicienilor, producătorilor și impresarilor evrei la evoluţia culturii pop în secolul XX american.

Berti Barbera este o adevărată enciclopedie muzicală, un muzician cu experienţă vastă în industrie, este pentru mulţi cunoscut din emisiunile sale de radio şi televiziune („Taverna”, „Berti Barbera vă recomandă”, „CD Man Berti Barbera”, „Jazzy Hour”, „Blues Drop”) sau din articolele de specialitate apărute în publicații ca: Musical Report, Stage Pass, Art&Roll, Revista Radio, Sunete, Time Out, Dilema Veche sau Adevărul.

În conferinţa de la Oradea a făcut o trecere în revistă a celor mai importante personaje care şi-au pus amprenta evreiască în ceea ce a însemnat fenomentul rock’n’roll ca limbaj universal. Ca punct de plecare al temei ar fost faptul că mulţi evrei au trebuit să plece din locul în care s-au născut, mulţi au beneificiat de o educaţie bazată pe carte, educaţie muzicală şi au avut în minte fraza, aşa cum spunea şi bunica lui Berti Barbera: „Trebuie să faci foarte bine ceva, că lumea e rea! Să le închizi gura!”.

[eadvert]

Libertatea prin muzică

Influenţa evreiească este masivă în ceea ce a însemnat rock’n’roll în cultura pop, nu neapărat ca solişti, ca staruri, dar ca oamenii din umbră, care au compus şi au scris versuri, sau ca producători. „Rock’n’roll este un gen provenit dintr-un sud al Americii profund creştine. Majoritatea erau băieţi săraci care îşi doreau să ajungă la oraş, să devină staruri. Prin felul în care arătau, ne gândim doar la Elvis, şi deja avem o imagine a starului rock, poate cel mai mare.

În acelaşi timp, Little Richard a învăţat să cânte la biserică, după aceea a avut o perioadă în care era predicator. Jerry Lee Lewis mai puţin. El a avut legături cu celalaltă parte, fiind de multe ori acuzat de năzbâtii, dar nu prea se potrivea cu educaţia talmudică a evreului care era din familie sfătuit către ceva mai serios. E foarte potrivit să vedem ce este şi ce nu este rock’n’roll.” şi-a început Berti Barbera conferinţa, precizând că „Evreii Rock’n’Roll” ţine mai mult de impliarea acetora în divertisment şi în cultura pop pentru că rock’n’roll-ul, înainte de toate, nu este o muzică a decadenţei, nu este o muzică „a diavolului”, aşa cum o categoriseau cei care nu auascultat cu adevărat rock’n’roll sau nu au reuşit să intre în miezul acestui fenomen.

E adevărat că stilul de viaţă rock’n’roll a însemnat şi desfrâu, şi droguri şi tot ce înseamnă o libertate asumată care uneori poate fi distructivă, spune muzicianul, dar rămâne totuşi libertate.

„Rock’n’roll-ul a apărut apărut într-o perioadă de sfidare. Să nu uităm că oamenii care au treut prin război, prin stres, au ascultat o muzică mai liniştitoare, pentru că ei chiar au avut experieneţe traumatizante. Copiii lor au venit cu un rock’n’roll dintr-o generaţie care nu a unoscut direct opresiunea, traumele. Ei sunt născutţi într-o perioadă mai de pace, de dezvoltare. De aceea s-au gândit să trăiască mai perisculos şi să asculte şi o muzică de genul acesta. Lucrul ăsta s-a asociat şi cu venirea multor oameni de la ţară la oraş pentru o condiţie mai bună. Aici au venit negri din sud spre oraş, de aceea blues-ul a căpătat o vigoare pentru că nu putea fi cântat pe o chitară acustică într-un oraş cu claxoane, cu sirene, cu multă lume, cu agitaţie. Blues-ul a fost amplificat de chitarele electrice.

Combinaţia muzicii blues cu muzica country , toate astea au dus la un gen de muzică prezentat la un moment dat de «race music», muzică rasială, pentru a face diferenţa că este o muzică pornită de la negri”

Emoţie, istorie, poveste, cultură

Evreul pe nume Alan Freed, care făcea emisiuni radio şi concerte, i-a dat în anii ’50 acestui gen de muzică o denumire, pentru a face diferenţa între anumite genuri muzicale: rock’n’roll. Evreii s-au evidenţiat atât ca muzicieni dar şi ca impresari, având la îndemână din educaţia în familie limbajul muzical. Unul dintre aceștia a fost Neil Sedaka, evreu care a avut multe hit-uri, cel mai cunoscut fiind „Oh, Carol”, compus după ce a absolvit o şcoală de muzică clasică şi a fost remarcat chiar de pianistul Arthur Rubinstein.

„Rapsody în Blue” a lui George Gershwin este o lucrare simfonică influenţată de muzica negrilor dar şi de un clarinet care sună profund evreiesc, spune Berti Barbera. George Gershwin a fost unul dintre primii compozitori ai secolului XX care a avut ideea de a combina aceste genuri de muzică fiind extem de sugestiv în ceea ce priveşte ethosul evreiesc, „felul în care evreul îşi trăieşte emoţiile, istoria, povestea, cultura.”

În anii ’20-’30, în New York a existat Teen Pan Alley, un centru de creaţie din care au pornit foarte multe genuri care au pus bazele muzicii pop şi de care se leagă nume precum Irving Berlin sau Paul Dresser. De aici au pornit cele mai cunoscute piese ale Americii din acea vreme, printre care celebra White Christmas scrisă de Irving Berlin. De altfel, rock’n’roll-ul a apărut pe fondul acestui gen muzical şi „a scuturat lumea din mai multe puncte de vedere, a venit ca un fel de şoc pe fondul social şi a provocat şi multă indignare”.

Berti Barbera a amintit apoi de Jerry Leiber şi Mike Stoller, doi compozitori evrei cu educaţie muzicală despre care se ştie puţin, dar de ale căror nume se leagă titluri precum „Love Me”, „Jailhouse Rock”, „Treat Me Nice”, „Hound dog”, sau „Santa Claus is Back în Town”, piese foarte cunoscute interpretate de Elvis Presley – emblema rock’n’roll. De la Elvis încolo rock’n’roll-ul a contat mai mult prin cei care l-au cântat decât compozitorii, cum a fost în perioada Teen Pan Alley. Jerry Leiber şi Mike Stoller au mai scris pentru: The Coasters, The Drifters, Bertie King (celebra „Stand by me”). Cei doi compozitori „au dat o replică celor care vedeau în rock’n’roll colapsul moralităţii.” Rock’n’roll era prin ei ceva nou, care combina „vocile celor lipsiţi de prejudecăţi, o voce a plăcerii nevinoate, umane, sincere (…) în care distracţia nu e neapărat un desfrâu”.

Centrul Brill Building

Un alt personaj important pomenit a fost Doc Pomus, născut Jerome Solon Felder. A început ca interpret dar a scris foarte multe piese pentru mulţi artişti: Elvis, Dolly Parton, Bob Marley, Beatles, Marvin Gaye, Bruce Springsteen, ZZ Top, Elvis Costello şi alţii. Doc Pomus a fost omagiat în Rhythm ‘n’ Blues Foundation, o organizaţie care organizează acţiuni de conservare a culturii afro-americane, el fiind primul alb înscris.

„Rock’n’roll-ul este înainte de toate un mod de manifestare a bucuriei de a trăi, o bucurie care vine din înţelegere”, spune Berti Barbera, contribuţia muzicienilor evrei fiind de netăgăduit. L-a amintit apoi pe Jerry Wexler, un producător provenind dintr-o familie de emigranţi din Polonia, creditat cu inventarea denumirii de rhythm ‘n’ blues, pentru că acesta considera că nu este aceptabilă denumirea de race music. Jerry Wexler este foarte cunoscut şi asociat de numele care înseamnă prin esenţă muzica soul: Aretha Franklin.

De celebra piesă „Twist and Shout” se leagă alt cuplu de compozitori, Phil Medley şi Bert Berns, ultimul creând şi piesa „Piece of my heart” cântată de Janis Joplin. Cei doi fac parte dintr-o serie de compozitori ai anilor ’50 de ale căror nume se leagă Brill Building, un centru neoficial al vechiului Teen Pan Alley.

Nu a fost uitat Neil Diamond, o voce inconfundabilă şi autorul unor piese foarte cunoscute, cum ar fi celebra „Red, Red, Wine”, preluată apoi de UB40 sau „I’m a Beliver”. A fost pomenit şi Phil Spector, a cărui creativitate a avut ca revers al medaliei instabilitatea psihică. Phil Spector a fost extrem de creativ, contribuţia sa numindu-se wall of sound, „zidul de muzică”. El a venit cu idei pentru a îmbogăţi foarte mult producţiile şi orchestraţiile muzicale, un exemplu fiind piesa „You’ve Lost That Lovin’ Feelin”. A colaborat foarte mult cu Jerry Leiber, Mike Stoller şi Doc Pomus, şi nu lucra cu vedete pentru a-şi putea controla artiştii.

Un alt nume foarte important este Bob Dylan pe numele său real Robert Zimmerman, care „a schimbat muzica într-un mod în care nu ne putem imagina la prima vedere”, spune Berti Barbera. El a apărut în anii ’60, care a însemnat foarte multe schimbări din multe puncte de vedere, cu un folk – muzică de protest şi are a spart multe reguli ale convenienţelor legate de ce înseamnă prezenţa pe scenă. „Prezenţa lui şi muzica lui a mers dincolo de mesajul simplu exprimat în trei minute. Bob Dylan a introdus elementul intelectual al omului cultivat, educat, dar cu anxietatea omului care nu îşi găseşte locul”.

Berti Barbera l-a prezentat apoi pe Paul Simon de a cărui nume se leagă piese precum „Sound of Silence”, „Scarborough Fair”, „Bridge Over Trouble Water” sau „Mr. Robinson”. A încheiat cu prezentarea lui Leonard Cohen, care a început ca poet şi scriitor. A scos primul album abia la 35 de ani, dar muzica lui este „şocant de simplă, de o frumuseţe absolut sublimă, pentru că el întotdeauna a fost un autor minimalist, un artist care tulbură, care aduce aminte de cultura evreiasă, este un artist universal şi inevitabil în cultura muzicală”.

Seria de nume aduse în prezent din zona de divertisment sau heavy metal, pomenite de Berti Barbera la final, printre care trupa Beastie Boys, Beck, trupa Steely Dan, Martin Freeman de la Megadeth sau Peter Green de la Fleetwood Mac, s-a vrut a fi de fapt începutul unei investigaţii personale în rândul celor prezenţi la conferinţă, plăcerea de a descoperi compoziţiile acestor personalităţi, îmbogăţirea experienţei muzicale, o călătorie şi necesară pentru cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului muzical, şi în acelaşi timp o aventură acustică plăcută. Investigaţie care ar fi bine să se finalizeze cu o colecţie de CD-uri şi vinil-uri. Berti Barbera a amintit şi de cartea pe care o va lansa anul viitor, care va cuprinde cronicile a 50 de albume alese de muzician ca fiind extraordinare şi de referinţă.