Şi artă, şi meserie: sobar în secolul XXI

„Sunt în domeniul ăsta de mic copil, tata a fost şi el sobar. El a terminat la Cluj, în 67, Ceramică fină şi sobar – asta era prima lui meserie. Pe la 7, 8 ani, când nu era şcoală şi aveam timp, la sfârşit de săptămână, mă duceam să îl ajut. Prima sobă am făcut-o pe la 16, 17 ani, la cineva la Borş. Cred că mai există. De atunci nu m-au chemat să o refac şi au trecut ceva ani”, aşa a ales să se prezinte Simon Szilard, sobar şi ca profesie, şi ca pasiune. Fire rezervată, orădeanul mutat în Ineu e completat în dialog – ca în viaţă, de altfel – de soţia sa, Angéla, preot reformat şi susţinătoare a pasiunii pentru sobe. „Nu e prea bun cu vorbele. El e mai bun în munca lui”, explică Angéla.

O privire aruncată spre mâinile mari şi aspre, cu unghii lăţite, convinge că interlocutorul stăpâneşte bine vocabularul meşteşugului său.

Văzând şi făcând

„Am făcut şi un curs, să am o hârtie dar, în principiu, de la tata am învăţat meserie. Vrând-nevrând, văzând şi făcând, am învăţat şi îmi place foarte mult să fac sobe. Mulți „se pricep” să facă sobe de teracotă, dar foarte puţini sunt cei care într-adevăr ştiu ce fac, şi o fac cu toată silinţa şi cu sufletul”, crede sobarul.

Tocmai trecut de 40 de ani, Simon Szilard are aerul liniştit al omului care şi-a aflat calea. Vorbeşte fără patimă despre neplăcerile vieţii profesionale anterioare: „Am lucrat şi la pietrărie. Am considerat că merit o mărire de salariu, nu s-a putut şi am plecat. Atunci mi-am propus că următorul lucru pe care o să-l fac vor fi sobele de teracotă”. De ce-i place să facă sobe? „Pentru mine e o provocare, îmi place lucrul divers, să nu fie monoton. În munca aceasta pot să îmi satisfac creativitatea. Două sobe la fel nu există, începând de la aspectul exterior și ajungând la lucrătura interioară, precum şi la amplasament; fiecare sobă e diferită”, explică el.

Îşi mai face lumea sobe?

Centrale pe gaz, sisteme pe peleţi, pompe de căldură, energie solară etc. – sunt tehnologii moderne de încălzire a locuinţelor aflate la îndemâna consumatorului. În aceste condiţii, îşi mai face lumea teracote? Sobarul Szilard spune că agenda lui e plină. „Chiar şi unde este centrală pe gaz, oamenii îşi fac sobe. O sobă frumoasă este şi un element de decor care creşte valoarea casei şi este şi o soluţie de siguranţă, în caz de întrerupere a curentului şi orice defecţiune a centralei”, explică el.

Cu exodul orădenilor spre satele din jur, creşte şi apetitul lor pentru varianta tradiţională de încălzire a caselor noi. Dar existenţa unei case nu e un criteriu eliminatoriu pentru montarea unei teracote, spune sobarul: „Am făcut mai multe şi la bloc, de exemplu pe Pasteur, Averescu etc. Blocurile construite prin anii 60 au coşuri înalte şi nu se pune problema de tiraj”.

„O sobă emană altfel căldura decât un calorifer”, e o treabă ştiută, teoretic, de oricine. Puţini mai au în memoria recentă amintirea căldurii prietenoase, ca de pisică, pe care o simţi când te aşezi iarna lângă o teracotă fierbinte.

Şemineu sau sobă?

E o discuţie obişnuită pe care sobarii, deci şi Simon Szilard, o au cu clienţii. „Şemineul este un focar din fontă sau tablă, cu uşă mare de sticlă, în jurul căruia se construiesc pereţii din rigips, cărămidă, piatră etc. Ideea e că din focar căldura iese direct prin coş. În schimb la sobe, căldura realizată în focar circulă prin canalele de fum, încălzind îmbrăcămintea sobei, care înmagazinează căldura şi o redă treptat pe o durată îndelungată. Când cineva îmi zice de şemineu, discuţia începe cu lămurirea termenilor. Când pricepe e clar care e alegerea, mai ales că diferenţa de preţ nu e mare între cele două”, relatează meşterul.

Pe „termen lung”

Sobele lui Szilard sunt astfel făcute încât sunt economice pe „termen lung”: „Sunt economice în momentul în care clientul le foloseşte zilnic. Lucrătura interioară presupune o căptuşire mai groasă, care ulterior va păstra mai bine căldura, dar care iniţial cere mai mult lemn şi mai mult timp până se încălzeşte. La sobele pe care le fac, pot să garantez că rămân calde cel puțin 12 ore după ce s-a stins focul”.

Susține că utilizarea gazului în teracote nu e nici eficientă şi nici sănătoasă: „Pentru că este periculos, în caz că se stinge flacăra, şi apoi gazul nu are puterea calorică să încălzească cahlele ca şi lemnul uscat, de esenţă tare”. Despre priza de aer, insistă că este imperativ ca aceasta să se facă cu aer din exteriorul casei, mai ales în cazul caselor noi: „Eu încerc să conving oamenii, când îşi fac case, să se gândească la priză de aer exterior, ca să nu se consume aerul din cameră. O altă problemă la case e că termompanele închid foarte etanş şi nu se creează curentul de aer necesar pentru ardere. Nu primeşte destul aer şi arde mocnit, iar soba nu funcţionează corespunzator. Dar oamenii se gândesc foarte rar dinainte, se trezesc că vor sobe după ce e gata casa”.

Banii sunt limita!

Sobarul are în CV şi lucrări valoroase, după cum are şi unele mai degrabă nepreţuite. „Depinde de buzunar, se poate ajunge şi la 3-4 mii de euro pentru unele mai speciale. Modelul şi preţul se stabilesc de comun acord cu clientul. Noi îi arătăm ce am făcut şi dacă clientul are vreo idee, lucrăm împreună la ea. Îşi alege materialul din care să fie şi modelul, în funcţie de bani în primul rând. Dacă are bani, se poate orice vrea. Eu lucrez cu diferite materiale, şi de Vadu Crişului, şi de Bistriţa, şi de Deva, şi cu porţelan din Ungaria, precum și cu cahle de teracotă presate manual, tot din Ungaria, a căror calitate şi diversitate artistică mulţumeşte atât cele mai mari cerinţe profesionale, cât şi istoria artelor: stil Renaissance, Baroc, Art Nouveau, rustic-popular. Şi se fac şi piese speciale”, apreciază Szilard.

Între lucrările dificile, meşterul orădean aminteste cu pasiune de o complicată teracotă albă combinată cu plăci de culoare închisă, cu cuptor inclus, pe care a făcut-o pentru o familie din Suceava. Îşi aminteşte şi de cea albă, cu flori albastre, lucrată unei familii din Timişoara.

Sobele sale sunt împrăşiate în toate cele patru zări, în ţară – în Bihor, Sălaj, Suceava, Cluj, Târgu Mureş, Bucureşti, Călăraşi, Navodari – dar a lucrat şi pentru clienţi de peste hotare, din Ungaria și Austria, de exemplu.

Cu mândrie evidentă, dar reţinută, vorbeşte familia Simon despre sobele Rimanoczy, recuperate din palatul care poartă numele reputaţilor arhitecţi de la 1900, aflat pe Corso. „Sunt două sobe Rimanoczy, care au ştanţat pe cahle numele Rimanoczy Kalman – Fabricat în Oradea, fiind plăci de peste 100 de ani. Tatăl şi fiul au avut aici, în Oradea, o fabrică de cărămidă. Nu e prea cunoscut că au făcut şi plăci pentru sobe”, povesteşte Simon Angéla.

Aceste sobe istorice au ajuns în locuinţele unor oameni apropiaţi ai artistului sobar, care le apreciază valoarea. „Subiectul ar merita un studiu aprofundat, dacă ar fi timp pentru asta”, cred cei doi soţi.

În fond, dacă palatele oraşului sunt, încet, repuse sub reflectoare, de ce nu s-ar bucura de acelaşi tratament şi spectaculoasele bijuterii care au încălzit atmosfera înaltelor interioare? Asta până mai e cine să le înţeleagă valoarea şi să le redea strălucirea şi utilitatea.