Cercetarea localității sub diverse aspecte am făcut-o în studiul Prisaca Beiușului vremuire și rostuire. Am numit studiul sub forma aceasta, întrucât am considerat că omul lumii satului își duce existența între vremuri, fie ele bune sau rele, dar căutându-și un rost, o împlinire în destin. Pentru țăran vremea este o stare de repaos, e un moment anume în care se întâmplă ceva, plouă, ninge, adică vremește (vremuiește). Vremea nu-i percepută ca o curgere, ea e mai degrabă o stagnare, o fixație, o permanență. Vremea vremuiește și omul îmbătrânește ! Pe semne că numai omul devine, în timp, ce vremea stă, poposește își face mendrele, indiferent sub ce aspect. Pentru țăran doar timpul are curgere, el are conotația devenirii, a trecerii pe când vremea vremuiește, într-o secvență temporală.

[eadvert]

Trecerea prin hotarul satului, la fiecare sfârșit de săptămână, mi-a inspirat câteva gânduri printre rânduri, legate de cucerirea satului, încetul cu încetul, de către mirifica toamnă. Ajuns în Dealul Bitii, se deschide o panoramă multicoloră, brăzdată de un joc de lumina și culoare, de un romantism aparte, în centrul căreia se află pădurea multicoloră a satului, atâta cătă mai există. Pe drumul asfaltat, doldora de gropi, ce șerpuiește pe sub poala pădurii, te cufunzi într-o lume de basm unde stau la mese, printre copacii îmbrăcați în straie multicolore, feți frumoși și ilene cosânzene.Tabloul admirabil predispune la meditație și la bună dispoziție, vorba poetului din Lancrăm : ”Aici orice gând e mai încet,/și inima-ți zvâcnește mai rar,/ca și cum nu și-ar bate în piept,/ci adânc în pământ undeva”. La intrarea în sat esti întâmpinat de truditorii gliei, care aleargă să-și strângă roadele acestei toamne. E un semn că munca lor nu a fost zădărnicită de secetă sau alte intemprii ale naturii. ”Dumnezeu, îmi spune un consătean, a ținut cu noi și anul ăsta, e recoltă bună la toate, la porumb, varză, poame, struguri”. Peste tot se aude huruit de remorci trase de tractoare și căruțe (cei drept mai puține) ”burdușite” cu porumb și dovleci cobărând de pe dealuri spre vatra satului . În alte locuri tractoarele ară pentru recolta viitoare de grâu. Un miros de pământ proaspăt arat se revarsă peste tot. Pe semne că la Prisaca Beiușului, munca e în toi peste tot, la recoltat și semănat. Acum, grâul își primește botezul înainte de a fi pus sub brazdă; se toarnă peste el apă sfințită în ameste cu flori de busuioc făcându-se semnul crucii și spunându-se ” fă-l Doamne frumos, roditor și curat să fie greu pământul de el, ferește-l Doamne de fotag”. În acest univers fascinant, care a reprezentat o sursă de inspirație pentru poeți, scriitori, artiști, filosofi etc., țăranul trăiește mereu spunând că ”viaţa este trecătoare dar sufletul rămâne veșnic”. Sufletul satului românesc nu a murit, el trăiește ȋncă prin generaţii, din suflet în suflet de om, găsindu-şi sălaş în inima şi mintea celor care îşi au rădăcinile în el, cum ar spune filosoful Lucian Blaga : ”Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, /ca un miros sfios de iarbă tăiată”/.

În această lume născătoare de mister a Prisăcii Beiușului e toamnă, din depărtare un lătrat de câine dă de știre lăsarea serii. La cină truditorii pământului se adună în jurul mesei făcând planuri pentru viitor.

Toamnă ești o minune de sărbătoare!

Dr. Vasile Todinca, cercetător științific Muzeul Țării Crișurilor Oradea