Trenulețul din Finiș (mocănița) a fost un simbol al Finișului timp de aproape 100 de ani. „În anul 1908, calea ferată făcea legătura satului până la „Cruce” (17 km), ca mai apoi, treptat până în anul 1925, rețeaua să fie extinsă pe o lungime totală de 40 de km. După 1995 trenulețul a fost vândut în Ungaria, unde funcționează și astăzi ca tren turistic, iar rețeaua de șine a dispărut…”, spune Daniel Boroş, omul care administrează pagina de facebook a localităţii Finiş. Calea ferată forestieră din Finiș este una dintre cele mai vechi din România. A fost pusă în funcțiune puțin după anul 1900. Convoaiele trase de boi sau de cai circulau inițial pe șine de lemn, cu un ecartament de 600mm.

Acest mod primitiv de exploatare și-a atins rapid limita de capacitate, notează trenurilor.uniterre.com, astfel că în 1908, șinele din oțel, cu un ecartament de 780 mm, au fost așezate între Finiș și Cruce (17 kilometri) și locomotivele cu abur au fost puse în funcțiune. Rețeaua a fost prelungită în mod succesiv între 1913 și 1925, pentru a atinge o lungime maximă de circa 40 de kilometri, pe care o va păstra până în anii 60. În 1993, 34 de kilometri erau încă în funcțiune. La închiderea definitivă a rețelei, la sfârșitul anului 1995, doar 5 kilometri mai erau încă exploatați. Gaterul nu era situat în Finiș, ci în Ioaniș, locație cu care se asigura legătura printr-o linie îngustă, în lungime de patru kilometri, amplasată paralel cu calea ferată a CFR.Pe rețea erau simultan în funcțiune până la șase locomotive. În ultimul an, doar cea cu numărul 764.460 (Reşiţa 1199 / 1956) mai circula. Aceasta poartă în prezent denumirea 490.2002 și, din 1998, asigură traficul turistic pe calea ferată forestieră dintre Lenti – Csömödér, în Ungaria.

Trenuleţul copilăriei

Mioara Manciu Arusoaie a povestit pentru Jurnal bihorean despre „frumosul trenuleț din copilăria mea”. „Nu se poate descrie în cuvinte sunetele scoase de locomotivă la pornire, zgomotul făcut de roţi… închid ochii și parcă aud şi acum acele sunete. Când auzeam de la departare șuieratul trenulețului ziceam «asta e locomotiva lui Boandi». Era unul din conductori, Bondi baci, şi mai era şi baci Traian. Îmi amintesc că am mers cu familia la pădure cu trenulețul. Aveai posibilitatea să iei și o tresina cu care să cobori, dacă vroiai să stai mai mult în pădure. Tresina era o platformă pe axe cu roţi de tren şi cu pod de scânduri, iar în fața avea un mecanism de frânare, practic un fel de volan al tresinei. Era important să știi să o conduci, altminteri riscai să sari de pe şine.

După cum spuneam, am urcat la pădure cu mocănița, era superb să simți aerul curat de munte cum îți mângâie obrajii. Totuși, indicat era să stai în vagoanele mai din spate, altfel te umpleau de funingine, dar pentru noi, copii fiind acest lucru nu era o problemă. Mergeam până la un loc numit «cruce» cu mocănița, acolo descățam tresina şi mai mergeam pe jos până la păstrăvărie, căci în inima pădurii era o păstrăvărie şi o biserică. Acum bisericuța s-a transformat în mănăstire, iar accesul e cu mașina. Ne-am modernizat dar nu se compară cu aventura de a urca cu mocănița, cu senzația de teamă în anumite momente să nu sară de pe șine… căci se mai întâmpla și așa ceva. Dar totul se rezolva cu câteva ifroane și cabluri de oțel.

Îmi amintesc că, organizăm şi la școală cu colegii, excursie la pădure tot cu trenulețul. Mergeam cu el câțiva kilometri în pădure după care urcam la cetate. Distracția era maximă. Din păcate azi totul e distrus, mi-ar fi plăcut să se bucure şi fetițele mele de o copilărie cum am avut eu”. „Mi-aduc aminte, când eram doar un copil, dacă auzeam trenulețul că se apropie, ieșeam la vale să-l văd. De cele mai multe ori, domnul Traian îmi făcea cu mâna zâmbind. Ce vremuri, ce amintiri!?”, îşi aminteşte un alt localnic.

Adrian Cârge, consideră că e „păcat că în acele vremuri nu şi-a dat nimeni seama dintre cei competenți ce valoare are şi să o fi păstrat în conservare. Acuma ar fi valorat foarte mult . Pentru mulți care au urcat cu mocăniţa la Huta a rămas o amintire frumoasă şi e greu de crezut că nu mai e. Şi totodată e greu de uitat”. „Cam ce fel de oameni suntem noi, trăitorii pe aceste locuri, dacă am putut să distrugem o asemenea frumusețe?!Întrebarea este una retorică”, a precizat Zoli Marius Padvai.