-Jurnal Bihorean: Ați cunoscut succesul în kickboxing, erați campioană națională. Cum gestionează situația o tânără care află brusc că nu mai poate continua să facă sport, tocmai în momentul în care a atins o culme?

[eadvert]

-Simona Kádas: A fost un moment greu, dar mi-am dorit dintotdeauna să fac sport și asta mi-a generat forța lăuntrică, cea care a apăsat pe resortul care m-a ajutat să revin în sport. Am început recuperarea, practic am învățat să merg din nou. La început, cu ajutorul unei prietene, atleta Beres Ileana, după care am început să mă pregătesc cu soțul meu…

-JB: V-ați dorit dintotdeauna să fiți atletă?

-S.K.: Îmi plăcea să alerg dintotdeauna. Copil fiind, mă întreceam cu băieții și întotdeauna câștigam. Apoi am devenit elevă la Liceul cu Program Sportiv Bihorul. Visul meu atunci era să devim mare baschetbalistă. La școală, numai baschet jucam. Dar marea dezamăgire a fost că la LPS nu era secție de baschet feminin. Când a trebuit să aleg, am ales secția de atletism, am zis că dacă nu pot juca baschet, măcar să alerg.

-JB: Și totuși, ați devenit campioană la kickboxing, un sport ușor exotic în România acelei perioade.

-S.K.: Da, era un singur club, în zona gării, unde se practica kickboxingul.

– JB: Și totuși, atletismul a rămas constanta din viața dumneavoastră…

-S.K. Am început să mă pregătesc cu soțul meu, la început nu-mi venea să cred că voi alerga în competiții, erau curse din ce în ce mai lungi. Când am devenit stabilă pe picior, soțul meu insista: „Vrei să faci atletism?”, „Vrei să alergi în curse?”. În acea perioadă ne mutasem în Italia, acolo unde lucra soțul meu. Îmi lăsa un program în fiecare zi, iar eu îl urmam întocmai. În comuna unde locuiam exista o baza sportivă, ca de-altfel în toate comunele din Italia. Noi locuiam în apropierea bazei sportive. După un an, soțul meu mă întreabă: „Nu vrei să concurezi la 10 km?” M-am tot gândit… O să rezist? De ce nu?! Și mi-am propus să alerg. Nu oriunde, ci la Nisa. Noi atunci stăteam lângă Milano. Era o lamă cu două tăișuri această cursă. O să mă țină oare genunchiul? Eu trebuia să merg la control, iar acum mă duceam să alerg…

-JB: Sunteți expertă în cursele în care mii de oamenii se află la start. Îmi povesteați, într-un interviu, experiența dintr-o cursă, The Amazing Thailand Maraton by Toyota, la care au participat 30.000 de alergători.

S.K.: Așa a fost și atunci al Nisa. M-am îngrozit când am văzut la start 30-40.000 de alergători. M-am panicat. Aveam senzația că voi fi ultima. Mă gândeam că la jumătatea cursei o să cedez. Aveam senzația că tot trec concurenți pe lângă mine, dar nu știam ce convoi e în spatele meu. Am terminat cursa, tot gândidu-mă că mă opresc….. Am venit pe locul 18 dintre toate femeile înscrise în cursă, la categoria mea de vârstă.

-JB: Cred că a fost un moment care v-a dat impulsul să continuați..

S.K.: Soțul meu mi-a zis : „Să nu te lași”. De la o săptămână la alta, am început să alerg în curse de 5 km, constant. Dar atletismul pentru mine abia începuse. Aveam un concurs la 1-2 săptămâni și dacă era un interval mai mare, începeau să-mi lipsească cursele. Așa am alergat cât am stat în Italia, patru-cinci ani.

– JB: Iar apoi ați luat o pauză, dar atletismul e ca un magnet, la atracția căruia răspundeți mereu pozitiv.

– S.K: Am revenit în țară și am zis să încep o nouă etapă, am început să ne facem o firmă. Dar iar au început să-mi lipsească cursele. Eu de multe ori am luat-o de la zero în viață. Și m-am reapucat de antrenamente. Mă bucuram că pot să reîncep să particip în competiții. Am început să alerg în Italia și în Ungaria, iar de la cursă la cursă am alergat mai bine. Și am ținut-o așa alți patru-cinci ani, toate deplasările fiind pe banii noștri, pentru plăcerea de a concura.

-JB: La un moment dat, erați o prezență constantă la cursele și evenimentele caritabile organizate de legendarul fotbalist al lui Internazionale Milano şi al Argentinei, Javier Zanetti, prin Fundația Pupi, la Milano. De altfel, aveți în palmares și trofeul cursei organizate de acesta la Monza.

-S.K.: Au fost curse pentru susținerea femeilor cu cancer la sân și fiindcă tot câștigam, am tot fost invitată. Au fost curse pentru copiii din Argentina care practică fotbalul. În cursa de 5 km, „Strawomen”, am alergat pe aleile renumitului parc din Monza, unde se ţin concursurile de Formula 1 în fiecare an, pe întuneric.

-JB: Ați alternat cursele de atletism cu actele de caritate derulate prin Asociația Simona Kádas. Și ați trăit o experiență unică, fiind voluntar în campusul Rubuguri din Uganda.

-S.K.: Întotdeauna mi-a plăcut să ajut, am văzut în Uganda situații neplăcute, copii cu multe lipsuri, oameni care trăiau în condiții greu de admis. Pentru mine, Africa a fost o lecție de viață. În două săptămâni, am văzut situații care nu credeam că există pe pământ, am văzut cum oamenii se hrăneau cu supă din frunze de fasole. A fost o experiență care m-a maturizat. M-au impresionat acei copii, care nu au niciun viitor.

-JB: Dar ați organizat cu copiii un concurs sportiv, chiar în campus.

-S.K.: M-a uimit cu câtă bucurie au intrat în competiție, bucuria cu care alergau și cât s-au bucurat când le-am oferit niște bănuți, cu care puteau să-și cumpere dulciuri. Am reușit să le duc și 200 de tricouri din partea Asociației Simona Kádas.

-JB: Nu v-ați ascuns decepția pe care ați trăit-o când ați văzut că, recent, la Cluj-Napoca, la o competiție de atletism de nivel național, participau doar doi-trei concurenți la o probă.

-S.K.: Sunt un om de sport și pentru mine, astfel de situații, realități pe care le trăiește sportul românesc, sunt de neconceput. Am fost dintotdeauna gata să mă implic, trebuie să existe un restart, iar eu sunt gata să fac tot ce pot pentru a revigora sportul românesc. Ca nație, avem toate datele, văd asta an de an, când alături de soțul meu, suntem invitați la Gala Alexandrion, acolo unde sunt premiați marii sportivi ai României. Asociația care îmi poartă numele organizează competiții și văd, de exemplu, în zona Vadu Crișului, acolo unde premiem micii atleți, an de an, că există bucuria de a alerga. Îmi amintesc că, în cadrul evenimentului „Aleargă cu campionii”, au fost alături de noi două foste mari sportive ale atletismului românesc, Constantina Diţă, campioană olimpică în proba de maraton la JO de la Beijing 2008 și Fiţa Lovin, multiplă campioană europeană şi mondială, medaliată cu bronz la JO de la Los Angeles 1984, dar și fosta campioană balcanică, orădeanca Dorina Körözsi. Deci cred că am putea să atragem copiii, cu ajutorul marilor campioni, spre pista de atletism. Dacă cineva dintre cei care iau decizii va considera că are nevoie de mine în această cursă, pentru a restarta sportul bihorean, ca să vorbesc în termenii care m-au consacrat, eu voi fi mereu gata de start. Iar în plan personal, acum mă pregătesc, din nou, să reiau cursele. Vreau să alerg, din nou, un semimaraton.

-JB: Vă mulțumesc pentru timpul acordat și cred că împreună cu oameni determinați ca dumnevoastră, atletismul, sportul, pot cunoaște un nou început. O putem lua de la zero, încă o dată. Nu-i așa?