Bienala Națională de Arhitectură, ajunsă anul acesta la a 13-a ediție, și-a derulat o parte din program și la Oradea. La Sinagoga Sion și în Cetate au avut loc două gale de premiere din competiție, cele pentru „Restaurare. Consolidare. Clădiri restituite comunităților”, respectiv pentru „Spațiul public inclusiv”.
Ileana Tureanu, președintele Uniunii Arhitecților din România, a explicat că bienala de arhitectură a căpătat anul acesta o anvergură cu totul specială, prin dublarea numărului de secțiuni.

[eadvert]

„Am hotărât că arhitectura nu se face numai în București. 12 secțiuni s-au petrecut în București dar, pentru că am văzut o producție de architectură cu totul remarcabilă în celelalte orașe ale țării, am decis să ne plimbăm și să organizăm secțiile legate de orașele importante chiar în acestea. Oradea este pentru noi, acum, un exemplu pentru modul în care își pune în valoare patrimoniul”.

Președintele UAR mai apreciază că „ceea ce s-a realizat la Oradea în ceea ce privește spațiul public este un exemplu de bună practică, pe care trebuie să-l promovăm. Aveți arhitecți cu totul remarcabili, ați avut arhitecți extraordinari în administrație, cum a fost Andrei Luncan, aveți arhitecți restauratori de mare valoare, cum este domnul Pafka Ernest. Sunt colegi extrem de valoroși, pe care vrem să-i omagiem noi cu bienala”.

Avem un Centru istoric…

Deși e cât se poate de specializat, evenimentul a avut și prezentări de interes pentru publicul orădean larg, mai ales în contextul interesului crescut pentru stabilirea unei direcții clare de dezvoltare pentru Centrul istoric orădean.

Deși delimitat din punct de vedere legal de mulți ani, ansamblul urban Centrul istoric Oradea primește periodic atacuri cu intenții demolator-reconversionale, inclusiv de la instituția care ar trebui să-i păzească integritatea și conservarea.

Comunitate

Astfel, prima expunere din Bienala de la Oradea, de la Sinagoga Sion, i-a aparținut arhitectului urbanist Werner Desimpelaere, cel care și-a adus o contribuție consistentă la întoarcerea orașului belgian Bruges din drumul degradării, pe care pornise în anii 60- 70 spre statutul său de azi – oraș al cărui centru istoric este pe lista patrimoniului mondial UNESCO, vizitat anual de milioane de turiști. Arhitectul flamand este expert UNESCO pentru România și mândru proprietar al unei case în satul-vedetă Viscri.

Într-un scurt dialog cu redactorul JB&bihon.ro, arhitectul a acceptat să lămurească câteva aspecte legate de instituirea, conservarea și amenajarea unui centru care se vrea istoric.

Din start, a enunțat regula conform căreia „un centru istoric este o comunitate construită pentru cei care îl locuiesc. Asta este o problemă importantă chiar și în Bruges, azi, când avem anual spre opt milioane de turiști. Nu e nimic contra turiștilor, dar când funcționalitatea orașului o dă turismul, și nu necesitățile localnicilor, atunci ai o problemă”. Punctul comun de atractivitate, atât pentru locuitori cât și pentru turiști, ține de scara, dimensiunea construcțiilor, consideră urbanistul. Cu dezvoltarea economică, orașul Bruges a crescut pe înălțime începând cu Evul Mediu, secolele XI-XII. „Uitându-mă la orașele istorice în care am lucrat ca expert din partea UNESCO și din partea Consiliului Europei, în primul rând a contat scara la care sunt construite casele, nivelul maxim este de 3 sau 4 niveluri”, spune specialistul. Argumentează acest lucru prin faptul că o atare dezvoltare edilitară conservă „posibilitatea de a păstra contactul și de a dezvolta relații unii cu alții. În clădirile foarte înalte de azi, acest lucru este imposibil”. Clădirile locuite din Centrul istoric din Bruges, spune el, au, în general, fațade înalte de 8-9 metri, poate chiar 10-12 m, ceea ce înseamnă trei, maxim patru niveluri. „Sunt studii ale specialiștilor olandezi care arată că dacă te duci cu construcția mai sus, familiile nu mai lasă copiii să iasă afară la joacă, din cauza lipsei de control social. Toate aceste aspecte funcționează în toate orașele”, arată el.

Contează apoi ca în țesătura urbanistică să fie inserate momentele civice precum clădirile emblematice și elementele simbolice ale locului, care creează identitate.

Inclusiv în materialul prezentat, a detaliat felul în care o persoană provenită dintr-un oraș cu o identitate puternică se va recomanda ca fiind, de exemplu, pariziană, vieneză sau venețiană. O altă regulă: „Dacă o casă este ca un corp mai mare, orașul este casa mai mare”.

Proiectul Bruges

Arhitectul Desimpelaere a trecut în revistă principalele linii ale proiectului de urbanism pentru Centrul istoric din Bruges, în care s-a implicat de pe vremea uceniciei, în 1971.
Ca și Centrul istoric al Oradiei în anii comunismului, dar, evident, din alte cauze, Centrul istoric al orașului Bruges trecea printr-o fază de de degradare și depopulare.

„La sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70, între 500 și 700 de persoane părăseau anual orașul pentru a-și cumpăra sau a-și construi case în natură, între copaci, pentru o viață mai verde. De altfel, orașul era degradat, toate canalele miroseau îngrozitor, nici măcar turiștii nu mai veneau. Nimeni nu credea în potențialul viitor al orașului. A trebuit să întoarcem pagina, să credem în viitorul orașului. Ne-am bazat pe ce aveam atunci: din 8.000 de case, 2.000 erau în ruine, cumva ca satele transilvănene, dacă doriți o comparație. Avea loc același proces, depopularea, iar întrebarea fundamentală era cum să-l oprim. Am început cu analiza acestor 8.000 de case din centrul orașului Bruges, analiza fațadelor, a spațiilor comerciale de la parter pe specific, ce fel de magazin – cel de cafenea era la momentul acela. Ideea era să schimbăm orașul ca să atragem în special tinerii înapoi în centru”, relatează arhitectul.

Voința politică

„În primul și în primul rând, a existat o voință puternică din partea administrației municipale. Aveam un viceprimar care era foarte interesat de toate casele monumentale din Bruges. El a venit la biroul nostru de arhitectură – noi tocmai câștigaserăm un concurs internațional referitor la reamenajarea unei zone din Bruxelles, unde construcții stupide, noi, se învecinau cu partea medievală a Bruxelles-ului. Grație faptului că am câștigat acest proiect, s-a aflat și în Bruges că în oraș există un birou, o firmă de arhitecți și ingineri care se ocupă cu acest fel de probleme. Voința politică a fost una foarte puternică. Trebuie subliniat aici că fără voință politică, în România sau oriunde altundeva… forget it.

În proiectul Bruges a contat în măsură covârșitoare implicarea financiară a administrației publice. Municipalitatea a instituit un sistem de subvenții prin care se puteau acorda până la 60% din costul lucrărilor de restaurare numite generic «reparații artistice», sistem care, în oarecare proporție, se menține până azi. Deși riscantă financiar, în 1975 măsura a dat rezultate inclusiv financiar, prin încasarea de noi taxe.

Preocuparea pentru conservarea peisajului urbanistic se menține până azi – așa-numitul Service of Monuments and Lansdcapes, din care fac parte specialiști consacrați sau tineri pasionați de arhitectură, patrulează zilnic pentru a constata eventuale modificări la fațade. Acesta gestionează toate autorizațiile de intervenție în perimetrul istoric. Sub aspectul mobilității urbane în străzile înguste, tipice orașelor medievale, politica a fost de dezvoltare a transportului în comun, inclusiv prin creșterea frecvenței curselor și de descurajare a folosirii automobilului”.

Conviețuirea caselor

Bugetele alocate de Primăria Oradea programului de reabilitare a patrimoniului imobiliar și constrângerea proprietarilor la cheltuieli au efecte vizibile – multe dintre palatele orașului sunt reabilitate deja, iar altele sunt în lucru. Pietonalizarea de străzi ia avânt, la fel ca amenajarea de spații publice și parcuri. Meritele incontestabile ale politicii prezentei administrații vin, însă, pe contrasens cu propriile proiecte propuse în perimetrul aceluiași Centru istoric, precum intențiile de demolare a unor fronturi stradale în favoarea traficului rutier, sau constrângerea proprietarilor să își înalțe sau retragă clădirile nealiniate la un front stradal sau un nivel mediu al străzii.
Cum dezbaterea pe aceste teme are și susținători și contestatari, opinia unui urbanist specialist UNESCO nu poate fi decât de folos în conturarea unui punct de vedere cât mai avizat.

„Alinierea clădirilor, în opinia mea, e o prostie. Trebuie să respecți modul în care a fost construită o anumită clădire. Despre alinierea la frontul stradal, când am făcut cercetările în Bruges am descoperit că linia stradală inițială, cea medievală, nu era aceeași cu cea de azi; nu era una dreaptă, dar era mult mai interesantă”, apreciază arhitectul belgian.

Nu vede cu ochi buni nici alinierea obligatorie a coamelor caselor și insistă că e o chestiune de respectare a „scării”, a dimensiunilor diferite pe care le pot avea imobilele care „conviețuiesc” împreună. „Face parte din evoluția socială ca un imobil să crească în măsura în care proprietarul dispune de resursele necesare”, e concluzia sa.

Modă depășită

Despre lărgirea străzilor din centrele istorice, ca să încapă mai bine traficul rutier și pietonal, plus transportul în comun, arhitectul Desimpelaere are o părere cât se poate de tranșantă: „De ce să le lărgești? Trebuie să le îngustezi! Mașinile trebuie să se retragă din aceste perimetre, străzile trebuie pietonalizate. În Bruges, încă avem prea multe mașini și azi, deși se duce o politică de pietonalizare a unor părți din oraș. Lărgirea străzilor din centrele istorice este moda anilor 80- 90. Noi, acum, trebuie să acționăm fix invers, după părerea mea. Se pot face excepții pentru transportul în comun, pentru tramvaie, de exemplu, dacă este absolut necesar. Pentru mașini, niciodată!”.