Dincolo de munca la catedră, profesorul Vasile Bunea e recunoscut ca omul care promovează jocul care interzice „sinuciderea”: GO-ul, fratele mai vârstnic al şahului, jocul care cu eleganţă şi înţelepciune dă începătorului mai multe piese pe tablă. El este chiar autorul manualului „Lecții de inițiere în GO”. De această dată, profesorul de fizică Vasile Bunea ne propune un volum de proză scurtă, „Oglinda”, care impresionează în mod deosebit prin amploarea tematică, prin scriitura limpede şi intensă, ruptă parcă dintr-o strategie de GO, dar și un subtil joc de-a șoarecele și pisica, în „Veșnicia Expirată”.

Acest punct de vedere e împărtășit de Daniel Sur, care explică: „GO-ul se joacă pe o tablă brăzdată de linii verticale şi orizontale care se intersectează în zeci sau sute de puncte, în funcție de mărimea tablei. Fiecare dintre cei doi jucători primește un set de piese, albe sau negre, pe care le așază în intersecții, cu scopul de a înconjura un teritoriu cât mai mare. Asemeni acestui joc apărut în China în urmă cu 4000 de ani, volumul «Oglinda» îl provoacă pe cititor să-și câștige, prin lectură, un teritoriu dilematic cât mai mare din interacțiunea cu personajele cărții și să găsească „rezolvări” pentru situații paradoxale și inconfortabile, dar perfect probabile pentru fiecare dintre noi. Volumul de față – Oglinda – este o carte impecabil construită şi, poate de aceea, propune o lectură teribilă, mai ales cititorilor amatori de povestiri cu final neașteptat”.

La rândul său autor de carte, Dorin Chiș consideră că „dacă e să folosim una dintre temele autorului, volumul de față este hrană pentru intelect. Ideile plantate cu fiecare nouă povestire au efectul drojdiei ajunse în masa aluatului, dospind lent, înmulțindu-se și luând proporții până când, pe nesimțite, cititorul devine, la rândul lui, cugetător…”.

„Oglinda” e o carte de dimensiunea cărților de rugăciuni, așa cum spune scriitorul Mircea Bradu, care lansează și o provocare în fața lecturii acestui volum: „Imediat după Primul Război Mondial, librăriile au fost împânzite de o literatură plină de pilde utile oamenilor speriați de crimă și haos. Acele volume, de dimensiunea cărților de rugăciuni, cuprinzând de la reguli de bună purtare până la dilema «to be or not to be», au reașezat lumea în matca ei și au creat precepte și valori de care ne e atât de dor în fiecare zi. «Oglinda», prin harul autorului, ne așază în fața unei lecturi care ne provoacă să ne redescoperim punctele cardinale”, spune Mircea Bradu.

Reinterpretare a realității polimorfe

În ceea ce privește volumul „Veșnicia Expirată”, Daniel Sur consideră că autorul ne propune „un subtil joc de-a șoarecele și pisica. Finalul fiecărei povestiri, deși perfect motivat, pare anume făcut pentru a-l contraria pe cititor.

Scrisul lui Vasile Bunea, jucător pasionat de GO, cucerește prin construcția impecabilă a intrigii, prin finețea analizei psihologice și printr-o tehnică rafinată a întreținerii suspansului. Cartea aduce în prim-plan un stil de scriitură marcată de o melancolie difuză, profundă, ascunsă în umor, și oferă un periplu literar prin realitatea cotidiană văzută, de cele mai multe ori, prin ochii unui jucător social, blocat într-un peisaj contorsionat de dileme intense.

Acest nou volum de proză scurtă este o reinterpretare a realității polimorfe. Cu un accent pe absurdul din banalitatea cotidiană, textele care alcătuiesc volumul nu comunică între ele nici tematic, nici stilistic. Și totuși, există un fir conductor care leagă aceste povestiri: presupoziția că a chestiona totul în jur este boala cronică a lumii”.

Din perspectiva lui Dorin Chiș, lectura volumului „Veșnicia Expirată” i-a prilejuit să-și reamintească „o frumoasă pildă despre un om frământat de întrebări, care s-a izolat într-o pădure pentru a cugeta la rostul lumii, după care, iluminat, a revenit pentru a explica tuturor esența celor descoperite. Încă de la prima încercare, un tinerel căruia nici nu-i mijise bine mustața l-a contrazis, spunând: «Nu-i așa! E tocmai invers!» Surprins, cugetătorul a chibzuit din nou și i-a răspuns: «Poate»”. Concluziile îi aparțin scriitorului Mircea Bradu: „Toți ne-am născut la sat, lângă o dumbravă minunată… Și dacă nu noi, prin părinți și strămoși, acolo ne regăsim…

Chiar dacă am mai plecat din obârșii și ne-au sângerat picioarele pe drumuri străine, am revenit în sat să ne vindecăm setea de mântuire… Până mai ieri, când, reîntorcându-ne cu automobilul, nu ne-am mai regăsit acolo nici copilăria, nici tinerețea părinților, iar strămoșii nici povești nu mai erau. Un gând trist și amar ne-a căzut într-o lacrimă: „Unde ești, copilărie / Cu pădurea ta, cu tot?”