Olivia –Daniela Marincaș e asistentul medical care știe că demnitatea omului în suferință e tot atât de importantă ca tratamentul. Iar, uneori, e tot ceea ce poți să îi mai oferi celui ce se pregătește să plece. De ziua asistentului medical, Olivia Daniela Marincaș a făcut o confesiune care te răscolește până la cea din urmă celulă. Asistenta de la Spitalul Județean și-a promis atunci când a îmbrățișat această meserie să vadă în fiecare pacient pe propriul tată. Și să-l trateze cum ar fi tatăl său.

[eadvert]

Experiența pe care a avut-o văzând suferința tatălui, îngrijindu-l a marcat-o profund, a sensibilizat-o și i-a arătat drumul, menirea în viață. Avea doar 5 ani când tatăl său a suferit un accident și a rămas tetraplegic pentru tot restul vieții. Iată tulburătoarea poveste: „Având un tată care din păcate a bătut toate recordurile medicale trăind mai bine de 36 ani paralizat după o fractură mielică de coloană cervicală am fost nevoită de mică să deprind activitățile specifice îngrijirii unui bolnav …Crescând am conștientizat că tata era total dependent de noi, de familie și îmi puneam mereu întrebarea ce aș putea face să-l ajut, cum aș putea să-i fiu de folos? …Așa am ajuns asistentă”. Au fost momente în care mărturisește că s-a îndoit că va putea să gestioneze atât de mult timp atâta suferință pe care vedea la capul celui bolnav.

La braț cu suferința

“Mi-am descoperit pe parcurs vocația, nu credeam atunci că voi fi în stare să-mi petrec întreaga viață la braț cu suferința și boala dar mi-am propus atunci, în ziua în care m-am angajat că voi vedea în fiecare pacient pe tatăl meu, învățând pe parcurs să-mi onorez bolnavii de orice vârstă: copil, tânăr sau bătrân, pentru că, ajunși în mâinile noastre sunt ființe total lipsite de apărare, ce își pun în încrederea în știința și devotamentul nostru. Am învățat să privesc la fel săracul cât și bogatul, să-mi respect nobila misiune începând cu însăși persoana mea. Să fiu cinstită și echitabilă, integritatea morală fiind una din virtuțile fără de care nu putem fi asistenți medicali. Am învățat să mă port în orice situație cu demnitate, cuviincios, cu omenie”, povestește doamna Marincaș.

 

Având o sensibilitate aparte, dar și o forță interioară pe măsură, încă de copil Olivia-Daniela Marincaș a învățat și limbajul non-verbal al suferinței. „Veghind nopți în șir la căpătâiul tatălui meu încă din anii adolescenței mele am învățat ascultarea activă dar și limbajul nonverbal, îi știam interpreta orice grimasă, încruntarea sau stupoarea erau semne ce mă alarmau știind mereu chiar dacă tatăl meu nu comunica cu mine din pricina faptului că era sleit de puteri când să chem medicul.

 

Am învățat că atunci când știința nu îi mai e de folos unui pacient, bunătatea și purtarea mea să-l susțină pentru a putea părăsi această lume cu demnitate. Am învățat să nu-mi umilesc pacienții oricum umiliți de propria lor suferință și să nu distrug niciunui pacient iluzia vindecării, să păstrez secretul profesional și să nu fac nicio deosebire de clasă socială sau credințe religioase. Nu am considerat niciodată îngrijirea pacienților mei o povară, o corvoadă, am încercat să le respect orele de somn, rugăciune, de odihnă sau de masă. Consider o virtute obligatorie în exercitarea acestei nobile meserii empatia, capacitatea de a înțelege sentimentele pacientului și de a oferi in mod dezinteresat ajutorul. Răbdarea, înțelegerea și profesionalismul sunt trei atribute care ar trebui să întregească pleiada de virtuți ale unui asistent medical. Nu trebuie să ne mărginim doar la cunoștințele dobândite în școală, mereu trebuie să le împrospătăm pentru a putea acorda cele mai bune îngrijiri pacienților noștri.

 

La mulți ani, dragi colegi! Fiți umani!”, a fost mesajul Oliviei Daniela Marincaș. Aceasta lecție dură de viața a făcut din doamna Marincaș un om senin, care radiază dragoste, bucurie și căldură atunci când apare între oameni. Olivia Daniela Marincaș e acel om devotat care în pandemie a condus de mână mulți bihoreni bolnavi de COVID 19 spre veșnicie. Ochii albaștri ai asistentei au fost pentru mulți privirea care i-a condus spre Câmpiile Elizee. Nu s-a plâns deși multă vreme a luptat cu inamicul necunoscut, a oferit dragoste, empatie, a alinat suferințe…Doamna Marincaș, va mulțumim că existați!