„Trebuie să-ți placă meseria asta că e foarte grea”, spune Dumitru Rus. Iar dispariția ei nu e pusă doar pe seama greutății, ci și a faptului că tot mai puțini oameni aleg ca mijloace de transport căruțele și tot mai puțini cresc cai și cultivă pământul. Fierarii sunt tot mai rari, spun specialiștii care studiază fenomenul.

[eadvert]

„Puțini oameni mai ştiu că în trecut, aproape fiecare sat de la noi avea un fierar, ba mai mult, un sat dintre toate era faimos pentru fierărie, acest sat având cea mai mare concentraţie de căuaci (fierari) şi cele mai avansate forje şi apreciate produse. Acest sat de fierari era Vărzarii de Sus, iar aceste barde, titeu (topor) şi plăncaci (barda mare cu barbă pentru bârne) erau specialitatea lor, ba chiar aveau ştanțe de breaslă pe ateliere”, spun administratorii de la Terra Beiusensis – Țara Beiușului, oameni care aduc tradițiile zonei în online.

Ucenicie acum 40 de ani

Dumitru Rus și-a făcut ucenicia în urmă cu 40 de ani, alături de unul dintre cei mai pricepuți fierari din Tărian. Acum e printre ultimii fierari din Bihor . Arareori cineva trece pragul fierăriei, atelier care altă dată abia făcea față cererii oamenilor. Caii de potcovit, căruțele de reparat sunt tot mai rare astfel de solicitări. „Dacă sunt zece cai în toată comuna… Fac potcoave la cererea clientului”, spunea fierarul pentru TTV Oradea, în primăvara acestui an. Sapele și securile de ascuțit sunt și ele puține, deoarece oamenii cred că nu mai e rentabil să-și lucreze pământul. Câte un fier de îndreptat mai trece fierul din Tărian prin foc. Dumitru Rus spune că practicarea meșteșugului e destul de grea, deoarece trebuie să faci totul din cap, fără schiță, trebuie să știi cât de mare și de largă trebuie făcută o potcoavă, de exemplu. Omul mai speră că așa cum a învățat el meserie de la un foierar din Tărian, va fi interesat și vreun tânăr să afle secretele meșteșugului de la el. Pentru ca acesta să nu devină istorie, iar uneltele sale piese de muzeu. Despre meșteșugul fierăritului din Vărzari vorbește azi o fierărie aflată la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti.

În documente se menționeză că „fierăria (făuria) din satul Vărzari, judeţul Bihor, datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ilustrează modalitatea tradiţională de prelucrare a fierului într-un sat românesc specializat în acest meşteşug, sat în care, pe la 1900, erau atestate peste 30 de asemenea ateliere, ce confecţionau sape, securi, coase, seceri şi diferite alte unelte. Vechimea meşteşugului în zonă este demonstrată de menţionarea, într-un urbariu de la 1600, a satelor Vărzarii de Sus şi Vărzarii de Jos, printre 11 sate româneşti din domeniul Beiuşului, implicate în munci legate de prelucrarea fierului.

Inventarul făuriei atestă practicarea exclusiv manuală a meşteşugului şi constă din: cuptor cu foi pentru încins fierul în foc, ileu (nicovală), ciocane, dălţi şi cleşti de diferite mărimi şi cu diferite funcţii. Produsele erau decorate cu ornamente ştanţate, punctate, care serveau drept marcă de meşter, fapt ce demonstrează existenţa unei conştiinţe şi mândrii profesionale. Fierarii din Vărzari îşi desfăceau marfa la târguri, uneori foarte depărtate de satul de reşedinţă, aprovizionând cu uneltele lor o arie rurală largă. Alături de fierarii din aceste sate specializate, exista câte un fierar în fiecare sat transilvănean tradiţional cu o oarecare importanţă, implicat însă mai degrabă în operaţii de reparare şi ajustare a uneltelor, atelajelor etc., în confecţionarea de potcoave şi în potcovit, decât în activitatea de confecţionare a unor unelte noi”, se arată pe site-ul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, acolo unde e prezentată Fierăria din Vărzari.

Construcția de la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” – Bucureşti e una cu o singură încăpere. Atelierul de fierărie din Vărzari e o construcţie monocelulară din bârne de brad, scândură de brad, are acoperiş în două ape și învelitoare din ţiglă. Temelia e din piatră, iar tehnica prin care au fost realizați pereții e îmbinarea.

Prelucrarea fierului era una dintre cele mai vechi şi mai importante îndeletniciri ale locuitorilor din Vaşcău şi satele aparţinătoare, alături de cultura cartofului şi creşterea vitelor. Alături de fierari lucrau şi cărbunarii – „bocşerii”, iar aici se practicau și alte meșteșuguri pe cale de dispariție: olăritul, cioplitul în piatră de marmură, cojocăritul, cizmăritul, cioplitul în lemn, zidăria şi dulgheria, fabricarea şi valorificarea varului, fabricarea şi valorificarea ţuicilor şi rachiurilor naturale, morăritul, crâşmăritul. „Începând cu sec. al XVIII-lea, respectiv anul 1851, denumirea oraşului va ilustra principala bogăţie şi ocupaţia de bază a locuitorilor, aceea de lucrători la fierărie: Vaskoh – nume provenit din limba maghiară, format din două cuvinte: vas – fier şi koho – cuptor de topit”, se arată în monografia Vașcăului.