Cilindrii înguşti şi înalţi pe care sunt gravate, încrustate figuri de asceţi, eremiţi, ieromonahi, pustnici – imagini ale sfinţeniei – coloraţi în stilul icoanelor bizantine. Asemenea asceţilor retraşi în pustiu pentru a trimite rugăciuni spre cer pentru mântuirea lumii, aşa se înalţă şi stâlpii lui Horea Sabău… spre cer. Pe scurt: expoziţia „Stâlpii cerului”.

Un dar făcut orădenilor în Cetate, vestind Învierea Domnului într-o manieră unică. Horea Sabău este receptat ca un artist consecvent cu „felul său autentic de a rămâne în spiritul credinţei”. În opinia lui Rudolf Sigismund Bone, Horea Sabău este o rara avis, unul dintre puţinii artişti contemporani care au înţeles că arta are şi o funcţie doxologică, şi această funcţie o consacră ca fiind artă majoră.

Aprecierea vine din partea unui sculptor, de această dată curator al expoziţei „Stâlpii cerului”, posesor al unui „limbaj artistic de o coerenţă de excepţie. De la început, Rudolf Bone a fost preocupat de un anume experiment, cel ce viza eliberarea sculpturii de „apăsarea” masei materiale, aşa cum spunea criticul de artă Ramona Novicov cu prilejul unei expoziţii.

Vorbind despre meritul lui Horea Sabău de a conştientiza funcţia doxologică a artei, curatorul a subliniat că „toate operele de artă cu caracter spiritual, din istoria civilizaţiilor, au intrat în patrimoniul valorilor artistice majore”.

În opinia sculptorului – care în lucrările sale doreşte nici mai mult nici mai puţin decât să scape de gravitaţie, să-i confere „o stare poetică”, explicându-şi demersul prin faptul că „metafora vizuală prin care încerc să comunic cu semenii mei se simte încorsetată, adeseori, de masa materiei specifice sculpturii consacrate” – „icoana creştină a Bizanţului este apogeul expresiei artistice, fiind reprezentarea imaginii Împărăţiei Dumnezeului Cel Adevărat”.

Revenind la „Stâlpii cerului” a lui Horea Sabău, în opinia curatorului, aceştia pot fi receptaţi „ca permanentă stare de rugăciune”, dar sunt asemănaţi şi „cu nişte lumânări ce ard continuu şi aduc lumina divină în sufletele noastre”.

Dincolo de acestea însă, Rudolf Bone vede în „Stâlpii cerului” însuşi „arhetipul cărţii, sulul de pergament pe care erau scrise textele în vechime. Astfel ei, sfinţii lui Dumnezeu, pot fi citiţi şi ca fiind acele cărţi, acele suluri aşezate vertical, conţinând înţelepciunea lumii”.