La Marghita au existat olari până în anul 1965. Dealurile de la marginea de est a orașului au oferit o bază excelentă pentru olărit și au fost folosite de oamenii locului timp de secole. Înainte de anul 1965, în zonă mai existau în jur de 80 de olari. De altfel, a existat și o stradă numită strada Olarilor. Vase gri din secolele XIII-XIV au fost găsite chiar la poalele dealului, dovezi în acest sens pot fi văzute în Muzeul din Săcueni. Meșteșugul acesta a dispărut din zona Marghitei, însă este readus la lumină de un bărbat care a învățat să modeleze lutul în Ungaria.

[eadvert]

Olarul Szabolcs Sárkány locuiește în satul Albis, situat la 11 km de Marghita. El obține cea mai bună argilă pentru munca sa din județul Bihor, iar modelele sunt realizate de soția sa, Melinda Sárkány. Singurul olar din zonă spune că a învățat meseria în Ungaria, iar acum vrea să reînvie acest meșteșug.

Inițial, Szabolcs Sárkány se pregătise să devină tehnician veterinar, însă viața l-a obligat să plece în țara vecină, pentru a-și face acolo un rost.

„În anul 1997, am absolvit facultatea. Mă pregătisem să devin tehnician veterinar. Cum nu mi-am găsit un loc de muncă aici, am decis să plec să lucrez în Ungaria. Aici, am lucrat inițial la o fabrică de flacoane. Dar îmi doream să câștig mai mult, așa că mi-am căutat din nou de lucru. Am găsit în ziar un anunț că un atelier de ceramică își caută șofer și olari. Eu nu aveam nici permis și habar nu aveam măcar ce culoare are argila. L-am sunat pe patronul de acolo și i-am spus că vreau să lucrez. Îmi amintesc că m-a întrebat dacă am permis sau dacă știu să lucrez la roata de olărit. Când i-am spus că nu conduc și nici nu știu nimic despre olărit, mi-a pus întrebarea: «atunci, de ce ai venit?». I-am spus că nu știu, dar că vreau să învăț. Și a fost de acord”, a rememorat el.

De la mânere la roată

Întâi a mers la un atelier de olărit în localitatea Érd, unde a început să pună, pentru întâia oară, mânere pentru ghivece de flori, pahare, oale etc. În plus, după programul său (care era de dimineața de la ora 07:00 până după amiaza, la ora 18.00), l-a rugat pe patron să-l lase să învețe să lucreze la roata de olar. Timp de cinci ani a lucrat acolo și a trecut prin toate domeniile olăritului.

„Cel mai mare noroc al meu a fost că am trecut prin toate domeniile, nu doar ca olar, ci și la făcut de cuptoare, tot”, a mai spus el.

Apoi, după nașterea copilului său, a revenit în țară, la Albiș, unde și-a deschis propriul atelier de olărit.

„Am avut o casă construită până la jumătate, iar în 2006 am făcut un atelier de ceramică. Din 2010 până în 2012 am dezvoltat un proiect european, prin care am cumpărat cuptoare și roată de olărit și am dezvoltat atelierul. De atunci, facem și olărit și plăci pentru sobe și șeminee. Numai asta facem. Doar cu ceramică lucrăm”, a spus el.

Acesta spune că sobele le realizează prin turnare, după o tehnică aproape unică în țară.

„Este cea mai nouă tehnologie. La noi în țară nici nu se prea face, doar în două locuri se mai face la noi în România, prin turnare. Aceasta este o argilă albă pe care o aducem din Germania, în saci, ca un praf alb. La aceasta se adaugă praf de șamotă. 60% e argilă albă și 40% praf de șamotă. Plăcite nu sunt presate, nu sunt făcute la utilaje mari. Este făcută manual, fiecare placă separat, într-o matriță”, a explicat olarul din Albiș. Cu alte cuvinte, fiecare element pentru sobă sau șeminee este făcut manual.

Multă muncă

În mod cert, este multă muncă până când un produs este gata de vânzare, iar prețul pe care-l primește nu reflectă adevărata valoare a obiectului. Olarul din Albiș nu poate estima exact cât timp durează să realizeze un singur obiect, pentru că este vorba de mai multe etape.

De exemplu, pentru a realiza o sobă, bărbatul lucrează aproximativ trei săptămâni, de la început până la ardere. Szabolcs Sárkány stă în atelier de dimineața până seara. Pasiunea este atât de mare, încât nici nu simte cum trece timpul în atelierul de olărit. Uneori lucrează opt ore pe zi, alteori mai mult.

„Foarte repede trece timpul. Dimineața, la ora 08:30 mă duc în atelier și termin la orele 18:00-19:00. După aceea, merg la birou și răspund cererilor de oferte. Uneori, la ora 20:30 sunt clienți care mă sună că vor sobă. Noaptea lucrează soția, că pornim cuptorul. Nu avem un program anume. În mod cert, lucrăm mai mult de opt ore pe zi”, a spus el.

Emblema ceramicii de Marghita a fost pasărea. Însă, această pasăre nu era ca un logo adăugat pur și simplu, identic de fiecare dată, ci era unic pentru fiecare familie, a explicat olarul. Astfel, modul în care era realizat diferea de la un olar la altul.

Familia Sárkány realizează farfurii, platouri, castroane de diverse mărimi, străchini, ulcele mai mari și mai mici, vaze pentru flori, dar și oale pentru sarmale, adică cele care rezistă în cuptor.

Ei își vând produsele la bucată, la târguri de specialitate, însă lucrează și pe comandă, în cantități mai mari. Sobele, șemineele și vesela lor au ajuns la oameni din țară și din străinătate.

Lui Szabolcs Sárkány i-ar plăcea mult să învețe pe cineva acest meșteșug, însă cei tineri nu mai vor să continue tradiția. Mulți dintre săteni consideră că acest meșteșug nu le permite să trăiască decent. Afacerea cu ceramică nu mai este profitabilă, iar tinerii renunță să își mai ocupe timpul cu studiul modelării formelor din lut și creării culorilor pentru înfrumusețarea lui.