Un bihorean a prins Vocea Moscovei, în lagăr, cu radioul construit de el

Francisc Visky îşi aminteşte că a luat contact cu radioul pe când avea 8 anişori, în octombrie 1956, în satul Cheţ. Era un radio cu lămpi şi cu un set de căşti, la care tatăl său asculta ştiri. „Eram absolut fascinat de acel aparat, urmărindu-l cu mare atenţie pe tata de fiecare dată când schimba bateriile sau când încerca să seteze fin canalul de recepţie”, îşi aminteşte bihoreanul pe retroradio.ro , acolo unde colecţia de radiouri poate fi vizitată şi online.

Copilului de atunci, acea cutie i se părea minunată. Până într-o seară, când din acea cutie „s-a anunţat că revoluţia maghiară luase sfârşit printr-o baie de sânge, în urma intervenţiei tovarăşilor ruşi. Îmi amintesc cum în acel moment tatăl meu a început să plângă, iar eu am prins ură pe acea cutiuţă neagră nenorocită, deoarece nu îl mai văzusem niciodată plângând”.

Momentul l-a marcat pe copil fiindcă îşi ştia tatăl un om senin şi degajat, iar acela a fost singurul moment în care „s-a exteriorizat în acest fel împotriva sistemului politic, chiar dacă, fără vreun motiv serios, puţin mai târziu tatăl meu a fost condamnat de regimul comunist la 22 de ani de închisoare”.

Deportaţi

La 12 ani, Francisc Visky şi-a construit primul aparat de recepţie a undelor radio. Se întâmpla în condiţii total neprielnice. Împreună cu mama sa şi cei şase fraţi, fuseseră deportaţi în Delta Dunării.

„Ca şi componente pentru noul meu radio am folosit o bobină de magnetou furată dintr-un tractor, o antenă improvizată din sârma bobinei, o semicască primită de la un prizonier şi un condensator variabil obţinut de la un condamnat. Procurarea detectorului a fost cea mai dificilă sarcină, dar până la urmă, după multe încercări, am reuşit să reproduc cristalul constituit dintr-un amestec de sulf şi plumb. Carcasa radioului am făcut-o dintr-o cutie de carton, iar odată realizat acest lucru, aparatul meu era pregătit să vorbească. «Gavarit Moskva» au fost primele cuvinte pe care le-am auzit la acest radio”, spune colecţionarul în propriul story.

După cinci ani petrecuţi în lagărul de deportare Lăteşti, Bărăgan, familia lui Francisc Visky se întoarece acasă, unde îşi cultivă pasiunea pentru radio. Momentele petrecute în lagăr sunt relatate în cartea fratelui lui Francisc Visky, dr. Andras Visky, scriitor, regizor şi conferenţiar universitar. Acesta i-a cerut să reconstruiască aparatul încropit în lagăr, cu scopul de a reproduce oarecum atmosfera de atunci. De cinci ori a încercat Francisc Visky să intre la Facultatea de Telecomunicaţii, dar a fost respins din motive politice. Ulterior avea să devină inginer electrician, dar tânărul a fost marcat de „criteriile” regimului: din acel moment a întrerupt orice contact cu domeniul telecomunicaţiilor.

„Cum facultatea mă perfecţiona în domeniul curenţilor tari – electroenergetica – m-am îndepărtat oarecum de prima dragoste, radioul, dar m-am şi întors repede atunci când am devenit lector la Universitatea Populară din Arad, unde ani la rând am predat radio-electronica”, îşi aminteşte bihoreanul.

Cap de serie

Primul său radioreceptor, „capul de serie din colecţia mea”, a fost celebrul radioreceptor interbelic german DKE 38. L-a primit de la unul dintre cursanţi, un radioreceptor în carcasă de bachelită neagră cu doua tuburi electronice, extrem de compact, care funcţiona perfect.

În anii 80, când unul dintre colegii de serviciu a părăsit ţara, „mi-a lăsat ca amintire un minunat Philips 638A, o bijuterie tehnică din domeniu. Au urmat apoi multe tipuri de radioreceptoare, diverse mărci de la diferiţi producători; singura limitare în achiziţionarea lor s-a dovedit a fi spaţiul necesar”, a mărturisit colecţionarul într-un interviu. Aparatele de radio din colecţie le ţine în apartamentul de la bloc, vreo 50 de aparate – oficial, fiindcă soţia nu îi permite mai multe, dar în fapt sunt 75 de radiouri. Are aparate într-un garaj, iar cele mai multe, „fără număr”, sunt depozitate la o rudă, în podul casei.

Pentru a face faţă problemelor legate de restauraţia aparatelor, dar şi pentru a-şi procura piese, a ţinut legătura cu alţi colecţionari. Aşa s-a născut prima asociaţie a colecţionarilor de radiouri, Asociaţia Pro Radio Antic, menită „să faciliteze schimbul de informaţii, să promoveze importanţa păstrării patrimoniului tehnic ca fiind parte a moştenirii culturale”.