Jurnal bihorean – Mi-ar plăcea mult să ne vorbiţi despre copilărie… Nu e o perioadă foarte îndepărtată pentru dumneavoastră, dar e o perioadă în care te formezi ca om: sunt celebri şapte ani de-acasă. Iar dumneavoastră i-aţi petrecut la Oradea.

Diana Avrămuţ – Am copilărit în Oradea, la bloc, la etajul şapte. A fost o perioadă frumoasă şi am avut noroc să mai am o soră, mai mare cu doar doi ani, care să fie dispusă să se joace cu mine. Am crezut în Moş Nicolae şi Moş Crăciun, şi în Moş Gerilă, am avut dădacă, pe care am iubit-o foarte mult, făcea parte din familie şi îi spuneam “bunica”. Mă lăudam la grădiniţă, spuneam ca eu am trei bunicuţe. La grădiniţă am mers la program prelungit şi îmi amintesc că îmi plăceau paturile care ieşeau din dulap. În curte era un cireş în care mă căţăram, cu sora mea şi alţi copii. Părinţii mei au avut grijă de mine să-mi ofere tot ce e mai bun. Tata m-a învăţat să merg pe bicicleta, hobby pe care, în prezent, îl practic cu foarte multă plăcere.

De mic copil am iubit foarte mult animalele şi în clasele primare şi gimnaziu am avut: peşti, raţe şi peruşi, şi câini la bunici. Am avut bunici la ţară (şi acum mai am o bunică) şi am putut savura şi mediul rural. Mă jucam mult cu mingea, o izbeam de poartă şi făceam gălăgie. Visam mult, eram sensibilă la schimbările de colectiv, de la grădiniţă la şcoală ș.a.m.d. Pentru că mă ataşam de prieteni şi nu-mi plăceau despărţirile. Mă simţeam extrem de bine în natură, la iarbă verde, şi la onomastici şi la zilele de naştere când primeam cadouri şi se aduna toată familia. Mi se pare că am fost un copil frumos, normal, care râdea mult şi plângea când era cazul.

J.b. -Ați terminat Facultatea de Teatru, aveţi deja roluri în teatru şi în filme, cu prestaţii recunoscute de critici şi de public. În gala UNITER , în laudatio, nu s-a spus nimic despre acest capitol foarte important din cariera dumneavoastră. Ați renunţat la scenă?

D.A. – Nu am fost prezentată ca actriţă. Pe coperta-spate a volumului apare acest aspect. La scenă am renunţat pentru o perioadă, nu vă pot spune cât pentru că nu mi-am dat termen, dar nu cred că am renuntat definitiv.

J.b – Cum a fost perioada în care aţi lucrat cu Emil Sauciuc şi ce a însemnat aceasta pentru dumneavoastră?

D.A. – Perioada cu Emil Sauciuc a fost o mini şcoală de teatru, pe când eram în liceu. El m-a ajutat şi pentru admiterea la facultate. Am lucrat cu trupa lui din cadrul fundaţiei Ecoart şi aşa am ţinut contactul cu această artă.

J.b – La nici 30 de ani, premiată la Oscarul teatrului românesc – Gala UNITER, nominalizată la Oscarul filmului românesc – Premiile Gopo 2014, la categoria „Cea mai bună actriţă în rol principal” pentru rolul din filmul ,,Când se lasă seara peste București sau Metabolism”. Aţi fost într-o companie selectă cu doamna Luminiţa Gheorghiu, o actriţă de talie internaţională.

D.A. – Nominalizarea la Gopo m-a onorat, şi faptul că am fost în competiţie cu o doamnă atât de valoroasă a însemnat foarte mult. Ştiam că premiul îi va reveni doamnei Gheorghiu, pentru că munca sa în film (Poziţia copilului- n.r) a fost extraordinară.

J.b – V-aţi făcut debutul în lungmetraj cu Corneliu Porumboiu. Cum este să lucrezi cu un regizor de talie internaţională?
D.A. – Da, am debutat cu filmul “Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism”. A fost o experienţă foarte frumoasă şi am simţit că sunt privilegiată pentru că l-am întâlnit pe Corneliu. Este un profesor foarte bun şi un regizor cu mult haz şi foarte atent cu actorii lui. Am învăţat foarte multe de la el şi din toată experienţa. Mi-a plăcut că a fost filmat pe peliculă şi astfel experienţa a fost una şi mai bogată.

J.b – Care sunt personajele în pielea cărora v-aţi simţit cel mai bine? A fost vreun rol care v-a obligat, v-a solicitat să vă pregătiţi într-un mod special? Am citit că sunt actori care au fost obligați să se îngraşe spectaculos, să slăbească, să se tundă, care s-au dus în spitale de pshihiatrie să intre în pielea personajului.

D.A. – M-am simțit foarte bine interpretându-l pe Eros, în spectacolul „Mede/Ea” scris şi regizat de Roxana Marian, la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş. Tot la Naţional am avut o experienţă frumoasă cu spectacolul “Carmina Burana” regizat de Gigi Căciuleanu. Acolo dansam, făceam parte din personajul colectiv “Mundus”. Şi personajul Alina din film mi-a plăcut. Oricum, trebuie să îţi placă de personajele tale ca să poţi să le joci. Altfel, eşti mereu într-un conflict. Au fost mai multe roluri care m-au solicitat. Ca partitură în mod special, a fost Silvana din piesa “Efectul Genovese” de Alina Nelega şi regizată de Gabi Cadariu.

Un alt rol care m-a solicitat a fost cel din film, a trebuit să slăbesc, nu mult, doar 5 kg, şi pe toată perioada verii a trebuit să mă feresc de soare pentru că personajul nu trebuia să fie bronzat. A fost un pic dificil, purtam cămăşi cu mânecă lungă, la piscină nu puteam merge, doar dacă era acoperită, iar pe stradă mergeam numai la umbră. Vara următoare am reuşit să recuperez soarele de care m-am ferit atunci. La masterat am avut rol principal în spectacolul “Cabaret”, după faimosul musical, unde a trebuit să mă vopsesc în nuanţe movulii şi să îmi tai parul în stil Cleopatra. Am acceptat propunerea regizorului Radu Olăreanu pentru că mi-am dorit o experienţă inedită. Mie îmi place părul natural, dar atunci mi-am dat voie să fac o excepţie.

J.b – Primele încercări în scris le-aţi avut recent? Cine sunt primii cititori ai dumneavoastră, primii critici, discipoli? Când aţi spus: da, pot să scriu bine, asta e ceea ce vreau să fac!

D.A. – Încercări în scris au fost primele compuneri de la şcoală. Şi în liceu, profesoara de română ne mai stimula creativitatea în direcţia asta şi îmi amintesc că îmi plăcea să scriu. Dar atât. Pe urmă am rămas cu dorinţa. Primul meu cititor este prietenul meu, el m-a încurajat să trimit piesa în concurs. Scriu de puţin timp, de un an. În rest, scriam doar câteva gânduri în caiet sau pe laptop.

J.b – Vorbiţi-ne despre „Nadia”. Cum s-a născut, cine/ce v-a inspirat, care e povestea cărţii? Perioada petrecută în Oradea vă influenţează, vă inspiră în scris?

D.A. –  “Nadia” s-a născut odată cu vacanţa prelungită pe care mi-am luat-o. M-a inspirat frumosul nostru râu, Crişul Repede, pe al cărui mal îmi place să zăbovesc. Am început să scriu ce simţeam, ce “film” vedeam că se derulează în faţa ochilor. Un “film” despre iubire, schimbare, speranţă şi magie. Aşa cum am zis în discursul de la Gală, m-au inspirat şi ei, cei doi bunici: Ioan şi Teodor, de care mi-a fost foarte dor în ultimii doi ani. Într-un fel, au stat lângă mine când scriam. Pot să spun că această carte le-o dedic.

J.b – Ați descris pe scena Teatrului Regina Maria emoţia trăită când aţi auzit că aţi câştigat premiul UNITER! Rememoraţi cum a fost, ce înseamnă pentru dumneavoastră acest premiu? Chiar nu v-aţi aşteptat? Care e reţeta dumneavoastră când vă puneți la masa de scris? Când vin muzele?

D.A. – Când am aflat, am fost extrem de bucuroasă, chiar am tremurat, am plâns şi am făcut dansul bucuriei în curte. Mi-am sunat familia să le spun, nu ştiau de ce plâng. M-am aşteptat puţin să câştig, după ce am trimis cartea, ştiu că mi-am spus că mi-ar plăcea să câştig, pentru că ar fi o experienţă minunată. Pe urmă nu m-am mai gândit în direcţia aia, mi-am spus că totul este bine oricum şi faptul că am trimis-o înseamnă mult, că va fi citită de oameni avizaţi.

În ziua în care m-au sunat nu mă aşteptam la un telefon cu o veste aşa frumoasă. Este un vis frumos care a devenit realitate. A fost minunat când am primit primul volum, m-am simţit şi mă simt în continuare, foarte onorată. Reţeta mea este simplă: un loc comod, acasă pe un fotoliu sau afară pe iarbă, un ceai verde sau o cafea, o prăjitură şi sunetul păsărilor. Dacă nu stau afară, atunci ascult muzică relaxantă cu sunetele naturii: ploaie, valuri, păsări, delfini, balene, tunete.

J.b – Ați fost premiată de Principesa Maria, în numele Casei Regale. Ce v-a spus, în mod special?
D.A. – Da, am fost premiată de Principesa Maria. Am fost foarte emoţionată şi bucuroasă că o întâlnesc într-un astfel de context . Mi-a spus că mă felicită din suflet. Eu i-am mulţumit, tot din suflet.

J.b – Ce aşteptări aveţi după ce aţi urcat pe scena Oscarurilor româneşti ca premiantă şi la ce să se aştepte publicul dumneavoastră….

D.A. – Mi-ar plăcea ca piesa să fie montată. Undeva, cândva…

J.b -Desigur, că mi-ar plăcea să fiu în sală. Mulţumesc pentru timpul acordat.