Directorul Muzeului contra-argumentează propunerea lui Bolojan

De Cristian Horgoș
Reactualizat la:
12Comentarii
Directorul Muzeului contra-argumentează propunerea lui Bolojan
Primarul orădean Ilie Bolojan a avansat recent ideea ca Muzeul Ţării Crişurilor să nu mai fie mutat în fosta Garnizoană, ci în Cetate, iar fosta Garnizoană să găzduiască alte instituţii.

Propunerea a iscat însă o reacţie a directorului MŢC care arată că spaţiul din Cetate ar fi insuficient, nu poate fi utilat cu instalaţii de climatizare şi protejare a exponatelor, iar o eventuală amenajare a lui ar dura mult mai mult decât finalizarea noului sediu din Garnizoană (întretimp, chiria plătită Episcopiei Romano-Catolice ridicându-se lunar la 15.000 de euro)

Redăm în continuare scrisoarea deschisă semnată de directorul Complexului Muzeal al Ţării Crişurilor, dr. Aurel Chiriac:

CEL MAI SIMPLU VIS CU PUTINŢĂ…

Pentru că din nou sunt avansate afirmaţii nefondate asupra dimensiunilor exagerate ale sediului destinat noului Muzeu al Ţării Crişurilor şi sunt puse sub semnul întrebării unele din propunerile muzeale conţinute de proiectul expoziţional conceput pentru spaţiile din clădirea fostului sediu al Garnizoanei, este de datoria noastră, în calitate de profesionişti în domeniu şi responsabili pentru integritatea patrimoniului cultural-naţional aflat în administrarea noastră, să aducem în acest moment o serie de necesare precizări:

1.Consiliul Judeţean Bihor a pornit investiţia în noul sediu la începutul anului 2009, alocând cca. 14.000.000 de euro dintr-un credit pe care l-a făcut pentru mai multe obiective din judeţ. De atunci şi până astăzi, din proiectul votat şi asumat de consilierii judeţeni încă de la sfârşitul anului 2007, s-au realizat aproximativ 80%, constând în reparaţii capitale ale clădirii şi efectuarea operaţiunilor de restaurare şi adaptare a interiorului pentru destinaţia de spaţiu muzeal. Au rămas de terminat casa scărilor, acoperişul (schimbarea ţiglelor), plus câteva reparaţii şi finisaje la ultimul etaj.

2.Respectîndu-se proiectul, spaţiile interioare au fost organizate astfel încât să servească scopului muzeal urmărit, respectiv pentru a adăposti în condiţii optime expoziţii permanente (lapidariu, vivariu, ştiinţele naturii, arheologie, istorie, artă universală şi românească, etnografie, istoria farmaciei etc.) şi temporare, laboratoare de restaurare (ceramică, metal, lemn, os, piele, pictură, hârtie, textile), depozite (arheologie, istorie, carte veche, arme, pictură, sculptură, tapiserii, mobilier urban şi ţărănesc, textile populare, ceramică, obiecte cultice, zoologie, botanică, paleontologie, oologie etc.), un vivariu compus din terarii şi acvarii, săli de pedagogie muzeală, biblioteca publică (deţinem peste 60.000 de cărţi), tezaurul şi multe altele. Pentru asigurarea microclimatului necesar, au fost achiziţionate instalaţii pentru asigurarea acestuia în limitele admise, care sunt montate deja în majoritatea încăperilor destinate expoziţiilor, depozitelor (şi nu numai), precum şi sisteme de stingere a incendiilor, inclusiv cu gaz imergent pentru spaţiile ce vor adăposti picturi, grafică, sculpturi etc. şi care nu pot fi inundate cu apă; au fost cumpărate, de asemenea, şi o parte a dotărilor laboratoarelor de restaurare şi conservare. Doar din această înşiruire este limpede că pentru cei 14.000 mp. suprafaţă utilă avută la dispoziţie (suprafaţa desfăşurată fiind de 18.000 mp.) fiecare încăpere îşi are destinaţia sa precisă şi defel inutilă. Muzeografia este astăzi o ştiinţă, motiv pentru care valorile materiale deţinute nu pot fi păstrate la voia întâmplării, ca să nu mai pomenim de faptul că legile în acest sens sunt foarte clare şi prevăd aspre pedepse, inclusiv penale, dacă nu sunt respectate normele de conservare şi păstrare a patrimoniului (Legea nr. 311/2003 şi 182/2000).

3. Ideea că spaţiul avut în Palatul baroc ar fi fost suficient pentru funcţionarea muzeului şi, în consecinţă, un spaţiu similar ar fi îndestulător şi pentru noul sediu al Muzeului Ţării Crişurilor este total eronată. În Palatul baroc, din cei cca. 6.500 mp de suprafaţă utilă pe care muzeul le-a avut la dispoziţie, 80% erau destinate expoziţiilor de bază şi doar 20 % depozitelor. Laboratoarele de restaurare şi conservare (cca. 3.000 mp) funcţionau înainte vreme în altă parte (Şirul Canonicilor), asta până la începutul anului 1990, când am fost obligaţi să eliberăm imediat spaţiile respective. Găzduirea tot în Palatul baroc şi a laboratoarelor ne-a forţat la o reorganizare interioară care a restrâns foarte mult capacitatea depozitelor, oricum devenite între timp neîncăpătoare, şi chiar a expoziţiilor de bază existente.

4. Un alt argument care dovedeşte că muzeul are nevoie de un spaţiu mult mai mare decât cel avut la dispoziţie până acum îl reprezintă dinamica evoluţiei colecţiilor. În 1970, împreună, toate secţiile (arheologie, istorie, artă, etnografie, ştiinţele naturii) deţineau doar 17.000 piese, în timp ce astăzi numărul acestora a ajuns la peste 400.000 (de aproape 30 de ori mai mult), devenind, în sistemul muzeal românesc, a cincea instituţie din punctul de vedere al patrimoniului deţinut. Este limpede că suprafeţele vechi nu mai erau suficiente pentru a adăposti în condiţii optime întreg acest patrimoniu. De altfel, încă de la începutul anilor ’90 am semnalat autorităţilor acest adevăr.

5. Patrimoniul deţinut de muzeu nu are doar o valoare locală, ci una naţională şi chiar european-regională, fiind reprezentativ pentru faptul de civilizaţie din Europa Centrală şi de Sud-Est, din timpuri străvechi şi până în zilele noastre. Deţinem piese de tezaur care fac parte din patrimoniul cultural-naţional al ţării, piese ce presupun un regim de protecţie special şi păstrare în spaţii cu un microclimat optim şi bine securizat, condiţii impuse de legislaţia în vigoare (Legea nr. 311/2003, art. 23 -1, 3).

6. Restaurarea pe bani europeni a Cetăţii Oradea este de admirat, fiind prevăzute prin proiect spaţii cu funcţionalitate diversă. În proiect apare şi un Muzeu de istorie a oraşului şi a Cetăţii Oradea, situat în palatul princiar (cca. 3000 – 4000 mp). Am susţinut şi susţinem în continuare această idee, pe care, de altfel am lansat-o inclusiv noi încă în 1996. Mai mult chiar, avem disponibilitatea, aşa cum am mai precizat, să îl gestionăm ca secţie a Complexului Muzeal al Ţării Crişurilor, acesta venind ca un obiectiv nou, ce se va adăuga la secţiile ce sunt prevăzute a funcţiona în noul sediu al fostei Garnizoane. Trebuie chiar precizat că patrimoniul din Cetate este în posesia noastră.

Oradea şi, desigur, Bihorul au nevoie de un asemenea muzeu care să funcţioneze într-un monument ce a servit intereselor oraşului şi care să devină un al alt pol cultural în urbe. El se va alătura celui ce va fi format din noul sediu al Muzeului Ţării Crişurilor, Biblioteca Judeţeană şi Universitatea Oradea. Considerăm că pentru un municipiu aflat la graniţa de vest a României de astăzi, situat de veacuri la întretăierea a două mari civilizaţii – de Răsărit şi de Apus -, două muzee, fiecare cu tematica lui specifică, se justifică din plin. În acest context, se cuvine să subliniem din nou contribuţia domnului preşedinte al Consiliului Judeţean Bihor, Cornel Popa, în a determina guvernul de atunci să transfere imobilul Garnizoanei judeţului Bihor pentru a fi sediu al noului muzeu. Argumentul ce i-a determinat să accepte, pe Ministrul Culturii şi Ministrul Apărării, fiind cel al importanţei instituţiei muzeale orădene pentru România.

7. Pe lângă faptul că restaurarea Cetăţii va mai dura câţiva ani buni, interioarele acesteia nu sunt pregătite pentru a adăposti piese de patrimoniu. De altfel, pentru Muzeul Cetăţii, Primăria trebuie să realizeze un proiect expoziţional special şi dotările specifice pentru acel spaţiu medieval, care acum nu există şi care se cer realizate într-o altă fază. Prin urmare, condiţiile de microclimat şi de depozitare sunt inexistente şi de nesurmontat, igrasia reprezintă o problemă majoră, utilităţile elementare nu sunt încă rezolvate. Nu ştiu cine îşi poate permite să îşi asume responsabilitatea unei decizii în acest sens şi, în consecinţă să risipească banii deja investiţi în Garnizoană – aici includem şi proiectul conceput pentru noul sediu (Garnizoana), care s-a ridicat la 800.000 euro – pentru ca aceasta să corespundă funcţiei de muzeu. De asemenea, spaţiul propus muzeului în Cetate (cca. 4.000 – 5.000 mp) nu ar fi suficient decât pentru depozitarea unei părţi din patrimoniul deţinut (?), şi aceasta posibilă doar întrunind condiţiile impuse de legile şi normele în vigoare, cât despre organizarea unor expoziţii permanente sau temporare, nici măcar putând aduce vorba. Subliniem, încă o dată, că există o legislaţie specifică, valabilă la noi şi în Europa, care exclude soluţiile de compromis, mai concret soluţiile care nu asigură păstrarea nealterată a patrimoniului deţinut care nu reprezintă un bun personal, ci se constituie într-un bun public. Mutarea obiectelor, lucru încercat nu demult şi de conducerea anterioară a judeţului, tot apelând la soluţii de compromis, nu va primi aprobarea nimănui, mai cu seamă că în discuţie sunt spaţii, ca şi Cetatea, care sunt încă o vreme zone de şantier. Mai mult decât atât, conform legilor specifice, o mutare trebuie făcută cu firme specializate, noi având pentru mutarea Muzeului în Garnizoană un calcul făcut de o asemenea firmă, care a estimat că transferul s-ar ridica la peste 500.000 de euro şi ar dura patru luni.

8. Este cunoscut faptul că ansamblul arhitectural Cetatea Oradea se află pe lista monumentelor istorice protejate, deci nu se pot face modificări pentru a adapta spaţiile respective la soluţiile muzeotehnice proprii unor expoziţii de istorie, etnografie, artă, ştiinţele naturii etc. Ele trebuie păstrate aşa cum sunt din punct de vedere al conformaţiei interioare şi soluţiilor constructive. În noul sediu din fosta Garnizoană, pentru ca să fim bine înţeleşi, spaţiile interioare, de mare întindere şi ample ca volum, se pretează acestui scop, simpla lor compartimentare făcând posibilă adăpostirea în condiţii adecvate a expoziţiilor, depozitelor, laboratoarelor şi a tuturor celorlalte. În expoziţiile permanente îşi vor găsi locul, urmare a acestui fapt, cât mai multe dintre obiectele deţinute, în folosul direct al vizitatorilor -, de fapt al tuturor celor interesaţi de evoluţia de-a lungul timpului a mediului natural şi a celui cultural-social din acest areal, de rolul centrelor urbane şi rurale în cristalizarea şi afirmarea unei civilizaţii specifice Ţării Crişurilor.

9. Nu acceptăm ca muzeografii să fie culpabilizaţi pentru situaţia în care s-a ajuns acum, datorită căreia nu ne putem muta. Să nu se uite că proiectul de reparaţii capitale şi amenajare expoziţională, respectiv tematica şi modul de organizare a spaţiilor, s-a terminat în doar şase luni şi a fost aprobat încă din 2007. Datorită exclusiv factorului politic şi a punctelor de vedere aparţinând unor persoane – cu impact mediatic, de nu chiar decizional –, dar care nu cunosc nici statutul şi funcţiunile muzeului, s-a indus ideea că instituţia în cauză se reduce doar la expoziţii. Dimpotrivă, muzeul este loc unde patrimoniul este cercetat şi valorificat, unde obiectele se conservă şi restaurează cu scopul de a rămâne peste timp. În concluzie, nu „reveria muzeografilor” este cauza care face ca judeţul să piardă bani. Soluţia Garnizoanei ne-am asumat-o nu doar noi, ci toţi cei implicaţi în decizii pentru judeţ şi credem că este oportun să nu mai fie schimbată. Ne întrebăm, dacă problema întreţinerii este atât de apăsătoare, cum s-a spus, reprezintă oare un mare sacrificiu pentru un judeţ să susţină un muzeu care serveşte tuturor şi care există de peste 100 de ani, făcând cinste acestuia? Un muzeu care a devenit parte din ADN-ul cultural orădean? Chiar înseamnă existenţa lui o povară? Dacă vor funcţiona alte instituţii în clădirea Garnizoanei întreţinerea nu va fi plătită tot de la bugetul de stat? Oare în Cetate întreţinerea va fi gratuită?

10. Muzeul Ţării Crişurilor a făcut şi va mai face faimă Oradiei şi Bihorului. De aceea visul nostru, al muzeografilor, dar şi al orădenilor şi bihorenilor deopotrivă, al tuturor celor care simt ceva pentru România, este ca el să existe şi să-şi desfăşoare activitatea la exigenţele mileniului al III-lea. După atâţia ani de speranţă, suntem în continuare parte, ca într-un vis urât, a unui joc de-a hopa-mitică; suntem nevoiţi a explica mereu şi mereu că utilitatea noastră este evidentă în peisajul societăţii româneşti şi europene deopotrivă, că aparţinem culturii române şi celei europene, că suntem un punct de reper al acestora. Că odată deschişi ne vom îndeplini menirea de a educa, de a forma gustul pentru frumos, dar şi de a fi un loc pentru recreere. Iată de ce orice om de bună credinţă visează ca Muzeul Ţării Crişurilor, aşa cum a fost până în 2006, să fie accesibil cât mai repede. Dacă tot se face recurs la reverie atunci să se priceapă o dată pentru totdeauna că singurul nostru vis constă în dreptul de a funcţiona la capacitatea maximă, în sediul ce îl avem deja destinat, în folosul oamenilor. Şi asta în cel mai scurt timp, nu într-un viitor care ni se arată tot mai îndepărtat. E, nu-i aşa?, cel mai banal vis cu putinţă pe care-l putem avea…



12Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor