Deseori se întâmplă ca o rasa să îşi aibă originile în întâlnirea dintre un exemplar nedorit sau neagreat de vreo canisa şi un câine „de pripas” abia ieşit din întunecoasele păduri. Dar ceea ce este puţin probabil este ca aceste animale să producă o revelaţie în ştiinţă, acel „Evrika!” extaziant, care să aducă lumină în evoluţia şi cultura umanităţii şi totodată să reveleze indicii despre misterioasa origine a fructuosului parteneriat dintre oameni şi canide. Şi totuşi, tocmai acest lucru s-a întâmplat cu misterul ce plutea în jurul „creaturii” cunoscute sub numele de Carolina dog sau, mai neaoş spus, câinele de Carolina, care se pare că este o rudă a primelor animale care au însoţit omul în drumul situat de-a lungul Strâmtorii Bering către Nordul Americii, acum mii de ani. La fel de bine acest câine poate fi nimic mai mult decât o sălbăticiune a timpurilor moderne; nimeni nu ştie cu exactitate istoricul său, iar dovezile genetice, deşi sugestive, sunt, deocamdată, neconcludente. Indiferent de cum stau lucrurile, câinele de Carolina şi alte specii canide primitive a căror origine ar putea fi demonstrată, fac parte dintr-un program controversat ce are la bază descoperirea originii câinilor moderni dar şi evoluţia procesului de domesticire.
Iată care este, pe scurt, povestea descoperirii controversatului câine de Carolina:
în primul rând, nu putem vorbi despre acesta fără a-l aduce în centrul atenţiei pe renumitul profesor doctor Lehr Brisbin, de la Universitatea din Georgia, departamentul energetic amplasat pe râul Savannah din Carolina de Nord-o întinsă rezervaţie nucleară presărată cu reactoare construite la ordinul guvernului federal. Accesul oamenilor în această zonă îndepărtată de …. şi împrejmuită cu sârmă ghimpată fusese restricţionat, câinii sălbatici care populau zona de secole neavând posibilitatea să se împerecheze cu câinii domestici. Cu toate acestea, în ciuda câtorva locaţii în care persistau reziduurile radioactive, zona era un adevărat paradis al sălbăticiunilor. Ca un pasionat şi perseverent om de ştiinţă, cu o energie nestăvilită, Brisbin şi-a extins aria de cercetare fiind din ce în ce mai preocupat de procesul de domesticire a animalelor ceea ce se potrivea ca o mănuşă cu mai vechiul său hobby: creşterea şi dresajul câinilor.
Tocmai din această cauză s-a şi ataşat de Horace, câinele de Carolina descoperit de Brisbin în anii 70 la graniţa sitului de pe râul Savannah. În cerectările sale timpurii care tratau domesticirea, Brisbin era pur şi simplu fascinat de originile adevăraţilor câini sălbatici, precum australianul Dingo, întrebându-se dacă nu cumva câinii care au însoţit primii locuitori din America de Nord nu aveau ceva în comun cu aceştia. Astfel, Brisbin a început să studieze toate dovezile arheologice şi antropologice care-l puteau ajuta să descopere misterul ce purta numele de „Carolina dog”, petrecându-şi timpul liber pentru a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe despre aşa-numiţii „câini paria” ai lumii antice, care împrumutaseră ceva din trăsăturile câinilor Dingo (poate de aici li se trage şi porecla: Dixie Dingo!).
În multe ţări din Europa, Asia şi Africa, în straturile inferioare ale civilizaţiei, existau numeroşi câini ascunşi „în umbră” – nu animale de casă răsfăţate şi crescute în puf, ci animale neîmblânzite, uneori malnutrite, obişnuite să caute prin gunoaie resturi de hrană pentru a putea supravieţuii, animale care ocoleau oamenii şi tot ce însemna civilizaţie, supravieţuind la hotarul dintre sălbăticie şi blândeţe. Cât priveşte înfăţişarea acestora, chiar dacă se aflau în Afganistan, Koreea sau Malaesia aveau trăsături comune: robe scurte, cozi curbate, urechi erecte şi feţe de vulpiţă! În India, aceste animale erau numite „paria” (după casta cu acelaşi nume).
„Obsedat” de asemănarea izbitoare dintre cei pe care el i-a botezat „Carolina dogs” şi câinii Dingo, Brisbin s-a orientat din ce în ce mai mult către creşterea şi cercetarea acestei rase: „Într-o zi de iarnă, acum circa 20 de ani l-am scos pe Horace la o plimbare prin zăpadă, împreună cu ceilalţi câini ai mei (cu pedigriu!). În acea zi, nu ştiu din ce motiv, i-am acordat lui Horace o atenţie deosebită: practic i-am admirat roba, alura, proporţiile, şi mi-am dat seama că seamănă incredibil de mult cu câinii Dingo.” afirma Brisbin.
Cu timpul, Brisbin a realizat că această descoperire este ceva unic. Mărimea, forma, culoarea şi comportamentul acestor câini, atât de asemănători canidelor primitive, sugerează faptul că ar putea fi „copii” fidele ale primilor câini existenţi în această regiune. Brisbin a comparat craniile câinilor de Carolina cu cele ale unor exemplare din India, vechi de 2000 de ani, descoperite în siturile arheologice reprezentative nativilor de pe continentul American.
Brisbin a reuşit să-i convingă pe membri Asociaţiei Raselor Rare din America şi pe cei din United Kennel Club să recunoască rasa. Acest lucru a devenit realitate, iar acum, ca orice rasă „care se respectă”, evoluţia câinelui de Carolina este atent supravegheată.
Câinii de Carolina sunt câini de pază excelenţi, dar totodată prieteni loiali şi demni de încredere pentru oricine ştie să la acorde îngrijirea de care au nevoie; răspund la comenzi într-un mod excepţional atunci când liderul îşi impune autoritatea, şi au un înalt grad de posibilităţi de dresaj. Dacă la numeroase alte rase, care trăiesc de mult timp în compania omului, instinctul de a urma masculul Alfa a dispărut, acest lucru nu este valabil şi în cazul câinelui de Carolina. Un bun proprietar al acestei rase trebuie să fie o persoană activă care iubeşte şi înţelege animalele şi nu în ultimul rând trebuie să fie capabil să le respecte inteligenţa şi sistemul social. În sudul rural al Americii, Carolina dog este cunoscut sub denumirea de „câine urlător”. Cercetarea lui Brisbin s-a concretizat în ecranizarea documentarului „În Căutarea Primului Câine” realizat de echipa binecunoscutului Naţional Geografic. Şi, până când istoria îşi va dezvălui noi şi nebănuite vestigii, câinele de Carolina va rămâne în istorie drept cea mai veche rasă canină de pe teritoriul Americii.
Standardul rasei
Ţara de origine: Statele Unite ale Americii.
Rasa a fost recunoscută în 1989 de către Asociaţia Americană a Raselor Rare şi în 1995 de United Kennel Club.
Utilizare: câine de vânătoare şi de pază.
Speranţa de viaţă: 12-14 ani.
Aspect fizic: este un câine de mărime medie, având înfăţişarea unui şacal sau a unui lup; trăsăturile distinctive ale rasei sunt acelea care conferă posibilităţi de supravieţuire în sălbăticie, printre ierburile înalte ale savanei şi în habitatul pădurilor mlăştinoase din sud-estul Statelor Unite; spate drept, de lungime medie; talie distinctă, punând în valoare împreună cu o crupă pliată adâncimea pieptului; coada se remarcã atât prin vârful ei îndoit, ca un cârlig de pescuit, cât şi prin modul în care este purtată, indiferent de starea de spirit în care se aflã animalul; urechile mari şi erecte, precum şi gâtul lung şi elegant sunt alte douã caracteristici ale unui prădător mic, puternic, abil, foarte bine adaptat supravieţuirii în habitatul sãu natural; în condiţiile ideale, Carolina Dog trebuie sã lase impresia unui câine echilibrat şi îndesat; nu este nici o problemă atunci când coastele ies puţin în evidenţă, ca în cazul unui ogar de curse; sunt penalizate exemplarele supraponderale; în expoziţii câinele va fi prezentat în starea sa naturalã, fără urme ale toaletării sau coafării; mustăţile nu trebuie tăiate.
Temperament: timiditatea şi natura suspicioasă sunt caracteristici ale rasei, dar nu este de dorit teama exagerată sau opunerea de rezistenţă la examinarea de către arbitru; câinii de Carolina nu sunt prin natura lor foarte prietenoşi şi în largul lor cu străinii, aşa că un eventual contact fizic cu examinatorul nu trebuie neapărat sã fie acceptat cu indiferenţă; se penalizează agresivitatea exagerată.
Cap: craniu puternic şi impunător; zona dintre urechi este aplatizată, cu fruntea uşor rotunjită, acoperită cu o musculatură amplă; pielea de pe frunte prezintă cute clare; creştetul este evidenţiat, completat de un stop uşor, dar clar; botul este ascuţit; văzut de sus, capul trebuie să aibă forma unui triunghi, ascuţimea botului fiind accentuată şi de musculatura puternic dezvoltată a maxilarelor. Maxilarele sunt puternice, drepte şi profunde; buzele sunt strânse; dentiţia este bine dezvoltată, muşcătura fiind la nivel sau în foarfece; se penalizează prognatismul superior sau inferior; nasul este de culoare neagră, cu nări largi; culoarea maronie, roz sau nuanţele particolore ale pielii nasului trebuie apreciate ca fiind greşeli minore.
Ochi: au formã migdalată, sunt poziţionaţi oblic, şi au culoare maro-închis; marginile pleoapelor sunt negre; oferă o expresie de inteligenţă şi delicateţe, dar totodată precauţie.
Urechi: deosebite ca formă, expresive şi abile în acţiune; vârfurile trebuie sã fie uşor rotunjite, erecte în acţiune; sunt aşezate foarte sus pe creştetul capului, aplecate uşor către înainte; au o texturã fină; poziţia specifică a urechilor unui Carolina Dog este aceea că una dintre ele să fie ţinută dreaptă şi fermă, iar cealaltă să se rotească atent pentru a prinde sunetele; amplasarea urechilor este mult mai importantă decât mărimea lor, dar este esenţial ca ele să fie aplecate către înainte şi aşezate sus pe creştetul capului; forma ideală ar fi cea a unui triunghi echilateral, deşi de multe ori baza urechii este mai mică decât laturile ascendente; sunt tolerate şi urechile semi-ciulite dar vor fi penalizate în conformitate cu gradul de deviere de la forma perfect erectă.
Gât: foarte bine dezvoltat şi puternic, bine prins între umeri; bine acoperit cu muşchi şi graţios, dând animalului posibilitatea de a face mişcări rapide şi eficiente prin iarba înaltă.
Membre anterioare: pieptul este mare, cu o cavitate toracică largă, ce poate atinge jaretul în cazul exemplarelor mature; membrele anterioare sunt drepte, cu osatură moderată şi bine acoperite cu muşchi; chişiţele sunt drepte, de lungime medie şi flexibile; umeri alungiţi; labe mici şi compacte; degete bine arcuite, cu perniţe tari şi unghii puternice.
Corp: spate drept şi puternic, uşor ridicat deasupra crupei; cavitate toracică bine evidenţiată.
Membre posterioare: puternice, bine acoperite cu muşchi, cu o angulaţie flexibilă care să permită animalului schimbări bruşte ale direcţiei de mers; în trap sunt paralele.
Coadă: ca şi în cazul urechilor şi coada este o trăsătură distinctivă a acestei rase; aşezată ca o continuare a coloanei vertebrale, acoperită cu păr des mai ales pe partea inferioară; părul de pe coadă este întotdeauna mai deschis la culoare decât cel de pe restul corpului sau de pe partea exterioară a ei; în acţiune este ţinută în forma unui cârlig de pescuit, formând un unghi de 450 cu linia spatelui; în prezenţa străinilor poate fi ascunsă între picioare; se penalizează coada purtată ondulat peste spate.
Blană: este în concordanţă cu schimbarea anotimpurilor, cea din timpul friguros fiind vizibil mai bogată decât cea de vară; părul de pe cap, urechi şi partea exterioară a membrelor este scurt şi moale; blana din spatele umerilor este deseori mai deschisă la culoare; pielea este flexibilă, dar nu lăsată; blana lungă şi ondulată este considerată o abatere de la standard; năpârlirea excesivă nu va fi penalizată doar dacă are loc în perioade specifice ale anului.
Culoare: culoarea preferată este roşcat-ghimbir, cu marcaje deschise în zona umerilor şi a botului; sunt acceptate şi variaţii de culoare de la galben-pai către galben deschis, pal dar niciodată alb în totalitate; uneori abdomenul, pieptul şi gâtul au culori mai deschise; negrul-samur este acceptat doar de-a lungul spatelui şi al cozii, uneori chiar şi pe bot în cazul exemplarelor tinere; sunt acceptate şi pete de culoare negru-maroniu.
Alurã: mişcarea trebuie să fie uşoară, liberă, flexibilă.
Greutate: 15-20 kg, femelele fiind mai mici decât masculii.
Înălţime: 45-50 de cm.
Liliana Tudoroiu şi Mihaela Istrate
articol din revista „Dog Magazin”
www.dogmagazin.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!