În politică, abundenţa imposturii califică ridicolul, o transformă în eveniment. Nu mai târziu decât ieri (sâmbătă – n.a.), Mircea Geoană, acompaniat de un grup de pesedei, s-a dedat la bucureştenii paşnici şi placizi. O ciudată campanie de strângere de semnături, pe chestia gripei aviare, a scos în stradă un partid astmatic, decorat în „roşu vertical”, ca să parafrazez titlul inspirat al unui poem din epoca romantismelor revoluţionare. Luat, la un moment dat, la harţă verbală cu băştinaşii pieţelor, liderul social-democraţiei dâmboviţene părea distribuit în rolul unui balerin din „după-amiaza unui faun”. Numai că silueta de silfidă fusese coruptă de anvergura unui hipopotam măcinat de artroze. De-o bună bucată de vreme, diplomatul rasat de mai ieri degenerează fluent spre caricatura unui şef de partid tulbure şi năuc. Nu poţi fi credibil încercând, încăpăţânat, să asortezi pufoaica şi cravata.
PSD este în derivă, pentru că liderul său e ingrat cu el însuşi. Îmi imaginez cât de chinuitor poate fi să conversezi aproape zilnic cu Marian Vanghelie. La fel de frustrant este să accepţi tirania colegială a celui care te-a făcut prostănac. Nu-l pot credita pe Mircea Geoană, în raport cu aceste fapte, decât cu rarisima şi terifianta plăcere a masochismului. Altfel e incredibilă docilitatea cu care se autoflagelează, până la a cădea iremediabil în stupiditate. Cu totul alta e ipostaza celui care se simte în PSD precum peştele în apă. Uitaţi-vă la noua eflorescenţă a domnului Mihai Bar. Partidul îi vine ca o mănuşă chirurgicală, dar folosită la şmotru, în toaletă. Nici o clipă nu-şi propune să fie altceva decât este. I-aţi văzut vreodată faţa brăzdată de vreun gând, fie el chiar unul rătăcit? L-aţi surprins altfel decât meditând, străluminat, asupra propriei genialităţi? Îl suspectaţi, cumva, de tentaţia subversivă a raţionamentului deductiv? Nu. Niciodată! Cel ce-a transformat brelocul din adjuvant derizoriu în cognomen al gloriei de galantar îşi respectă condiţia cu o consecvenţă demnă de admiraţia comilitonilor partinici. Nu caută deghizamente şi nici substituenţi. Imaginarul nostru ludic îl identifică doar ca grăitor inspirat la o nuntă în cort, dansând virtuoz sub vioara cu goarnă şi ciupind şăgalnic de buci bucătărese asudate. Nu se încurcă în sofisme şi nu-l interesează, ab ovo, relaţia dintre naşterea Afroditei şi caracterul emolient al spumei de mare. Ei, da! Asta se cheamă a fi lucid, consecvent, dar mai cu seamă fidel unui partid ce şi-a transformat doctrina în mic îndreptar pentru a parveni hegelian (drumul corupţiei absolute, de la stadiul în sine, la stadiul prin sine, pentru a ajunge, apoteotic la stadiul pentru sine).
Mircea Geoană şi Mihai Bar, iată un cuplu de lideri ce şi-a atins paradoxul: stilul şi argoul coabitând bolnav într-un partid ce agonizează într-un crepuscul expresiv. Nimic nu poate fi mai contrariant, mai greu de admis. E ca şi când ai încerca să conciliezi un contrapunct din Arta fugii, a lui Bach, cu hora mortului, la Răbăgani. Orice speculaţie îşi avortează până şi premisele, pentru a face loc ideii unui PSD stocat într-un primitivism bine vitaminizat. De aceea pare hilar cum un om familiar, ieri, cu recepţiile în frac se complace, astăzi, să fie cabotinul clorotic al unui partid care admite un singur rafinament: cel de chermeză.
Florin Ardelean
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
Citiți principiile noastre de moderare aici!