Ana şi butonul

În plus, dacă nu l-a răpus demisia, dacă inundaţiile nu i-au afectat funcţia,
iată că un virus nenorocit şi cam prea insistent, asociat cu un Flutur năuc,
riscă să-l dea gata, sub privirile fals-indiferente ale preşedintelui recuperat.
Din cerdacul liberal, un Crin înflorit s-a apucat să-i dea la geoale aceluiaşi
premier, adeverind zicerea cu facerea de bine şi duşmanii sub acoperire.

Dar faptul care mi-a atras cel mai mult atenţia în săptămâna ce s-a dus (dracului,
era să adaug într-un exces de sinceritate, cu totul dăunător), se referă la
un gest oarecum fără importanţă pentru politica majoră a unei ţări atât de minore.

Nu aviara, nu disgraţia lui Tăriceanu, ale cărui zile ar fi, potrivit vracilor
analişti, numărate, nici măcar licitaţia lu’ Kiss nu m-au preocupat atât de
mult precum un anume zbor. O pasăre a luat-o pe fereastră, spre terasa Parlamentului,
pentru a intra, pe un alt geam într-o toaletă. Totul pare bizar, ca într-un
scenariu de film refuzat. Să desluşim, totuşi, misterul.

Ana Maria Haneş este o femeie dotată. În plus, e nepoata Noricăi. Precum ştiţi,
în urmă cu ceva vreme, fata, dintr-un plictis despre care toţi psihiatrii postmoderni
pot depune mărturie, s-a infiltrat în sala de şedinţe a Senatului, s-a aşezat
pe scaunul unui senator şi, ca orice fată răvăşită de voluptăţi îndelung inhibate,
s-a pus pe joacă. Fireşte, cu atâta lume bună primprejur, nu se cuvenea să-şi
stâmpere căldurile primăvăratice într-un act asumat şi izbăvitor de autoerotism.

Aşa că a căutat cu privirile neliniştite prin jur şi a văzut, la dreapta pupitrului,
un dispozitiv. Nu mic i-a fost fiorul când, in mente, a dedus că e un buton.
Un fel de bumb, o chestie ca o protuberanţă, în sfârşit, un ceva anume care
i-a trezit nestăvilita poftă. De a-l mângâia… De-a plimba, fascinant şi fascinată,
delicatul burice al degetului arătător pe toată suprafaţa vag răcoroasă a chiţibuşului.
Toată lumea a intrat într-o profundă paranteză.

Erotizat, universul s-a redus la un murmur indecis al vocilor unor parlamentari
stupizi, la vocea gângavă a unui vorbitor de circumstanţă. Tot ce conta era
acea atingere fermecată, butonul ce-i instiga Anei sentimentele pârguite. Cine
ştie ce imaginar fabulos a intrat în rut în acele clipe angelice, ce anume credea
nubila fiinţă că răsfaţă cu o mângâiere atât de provocatoare încât s-ar fi cuvenit
ca butonul însuşi să înceapă să se ridice semeţ, să se trezească din somnul
etern al unui lucru fără viaţă.

Toate strădaniile au rămas hărăzite eşecului. Erecţia s-a amânat, pentru solemnitatea
suavă a altui buton! Dacă s-ar fi produs, ce fapt minunat şi folositor ar fi
înnobilat activitatea unei instituţii pe care românii o desfid pentru că e nătângă.
Ei, n-a fost să fie!

Minunile se aflau în clipa aceea graţioasă în rastel, sub cheia vreunui înger
somnolent. Nu se mai ştie precis dacă infanta a apăsat sau nu pe insignifiantul
obelisc. Dar ce importanţă mai are? Ce vă importă? E limpede că inocenţa făpturii
feminine este absolută şi că întreaga răspundere pentru cele întâmplate cade
în sarcina insensibilităţii unui buton.

Chemată la Comisia de disciplină pentru a da seama despre întregul episod demn
de pana lui Boccaccio, Ana n-a mai avut curajul să înfrunte presa. A luat-o,
cutezător, prin fereastra biroului. Dacă era un înger, plana şi acum spre serenisimele
ceruri. Dar n-a fost să fie. Curând, printr-un geam de toaletă, a revenit pe
pământul atât de păcătos. Ană, biată Ană, nu eşti decât o paţachină!

Florin Ardelean