Mai mult decât oricând, e cazul să ne întrebăm ce vrem de la noul preşedinte. Vrem salarii şi pensii şi apoi Dumnezo cu mila? Sau vrem un om în fruntea statului care, pus în faţa unor alegeri cruciale la un moment dat (şi ele vor veni de-a valma), se va gândi mai întâi la românii care l-au ales şi abia apoi la interesele de grup ale celor care l-au propulsat acolo, sus. Ne dorim un preşedinte patriot de conjunctură sau un om de stat care să se gândească şi la viitorul copiilor noştri?
Prea puţin în campania aceasta electorală am văzut dezbateri despre soarta bogatelor resurse naturale ale României, unele exploatate deja, iar altele doar râvnite, deocamdată, de atâtea corporaţii străine. Iar când au fost întrebaţi, candidaţii au pus placa, limba de lemn. Au dat mai degrabă non-răspunsuri, din care poţi înţelege ce vrei, menite să-i acopere, orice ar face atunci când vor ajunge la Cotroceni. Inclusiv eu i-am întrebat, pe rând, pe toţi prezidenţiabilii sosiţi la Oradea. Doar pe unul nu am apucat să-l întreb. Însă nici nu cred că avea ce să ne transmită în plus faţă de ce ne-a spus deja în ultimii ani. Un altul, ce se ţine opusul primului, s-a arătat grijuliu cu Roşia Montană, dar a dat cu mucii-n fasole atunci când a venit vorba despre exploatarea gazelor de şist, arătând o ignoranţă care m-a frapat. Relevându-i câteva aspecte pe bun simţ despre acest delicat subiect, omul şi-a recunoscut ignoranţa, surprinzându-mă: „nu ştiu, o să mă interesez şi data viitoare vă voi răspunde”. O atitudine rar întâlnită la politicienii noştri, însă o neştiinţă care mă tulbură, totuşi.
Într-o globalizare tot mai accentuată, în care corporaţii cu bugete mai mari decât ale României tind să sufoce statele din ce în ce mai evident, această Românie este pe cale să fie înghiţită cu totul. Există o singură armă pentru ca România să nu devină doar un cuvânt golit de conţinut: suntem chiar noi, românii, cei care ne putem lua ţara înapoi, stând strâmb şi judecând drept tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru: atât în ograda proprie, dar şi în vecini. Lumea în care trăim este atât de întrepătrunsă, încât nimic din ce se petrece aparent afară nu ne scuteşte pe noi de consecinţe.
Indiferent ce vom vota noi, românii, pe 16 noiembrie, şi indiferent cine va ajunge la Cotroceni, cred că a venit vremea ca acest popor să înţeleagă că nu-şi mai poate permite să-şi sancţioneze clasa politică doar o dată la patru ani. Ci de fiecare dată când calcă strâmb, zi de zi, aşa cum se întâmplă în democraţiile occidentale pe care le admirăm. Unde altundeva dacă nu în stradă, aşa cum au făcut-o zecile de mii de români treziţi deja, în urmă cu doar un an. Şi cum putem fi buni români decât prin a fi, înainte de toate, buni profesionişti, oricare ne-ar fi meseria?
Ne permitem să ne pierdem speranţa că am putea avea, totuşi, din ce alege? În ultimă instanţă, înainte de a cere ceva, orice, altcuiva, trebuie să ne-o cerem în primul rând nouă. Ca să-l parafrazez pe Kennedy: „Nu întreba ce poate face ţara ta pentru tine. Întreabă ce poţi face tu pentru ţara ta.”
Aşadar, Deşteaptă-te Române, indiferent de etnia şi locaţia ta!
Citiți principiile noastre de moderare aici!