Profesorul meu de limba româna a fost celebrul Zaharia Macovei (poetul E. Ar. Zaharia), despre care toti „scolerii” stiau si comentau ca a publicat un volum de versuri.
În realitate, dupa revolutia din decembrie am aflat ca publicase zece carti, acestea fiind adunate apoi într-o antologie, „Alborada” (Zori de zi), în limba spaniola, valoroasa si voluminoasa, de catre Universitatea oradeana, care l-a facut Doctor honoris… s.a.m.d.
El era bucovinean si a activat în gruparea literara „Iconari”, foarte renumita între cele doua batai (razboaie).
A ajuns profesor de limba spaniola si româna (studii postuniversitare la Paris, cu bursa, „ca baiet sariman”, inteligent-foc si silitor peste masura)…
A decedat în zilele trecute, dupa aproape un secol de viata, la Azilul-Spital din Sibiu. Am primit vestea si m-am gândit sa scriu aceasta însemnare. Enigmele pe lumea aceasta încep chiar cu Facerea lumii: zica cine ce-o vrea, însa pun o mica frâna, întrucât nu sunt decât „o târa de liber-cugetator”, îl las pe domnul Ion Iliescu sa tot fie… Acest profesor al meu a publicat în Revista Fundatiei Regale un poem, o oda închinata maresalului Antonescu. Enigma de care pomeneam s-a dezlegat pâna la urma-urmei. Când a publicat unul din volumele de versuri, s-a facut ca ploua cu acid sulfuric si a omis Oda, a hotarât s-o lase pe dinafara… Au venit comunistii „la volan”, cu Ana Pauker la mijloc. Profesorul meu a fost întrebat, mai multe zile si nopti, cum se obisnuia si, minune, a scapat: „Mi-am dat seama ca maresalul, a cuvântat dânsul, o luase razna si de aceea n-am introdus dedicatia!”…
Acum, ce am observat eu: omul acesta era discretia întruchipata. Vorbea putin si tot timpul, asa era, se ferea de oameni. Odata, om maricel, l-am vizitat acasa, aici la Oradea, i-am adus o carte pe care o împrumutase unui consatean – intelectual de vaza, publicist. M-a „primit” si mi-a vorbit de dupa lantul usii: nu primea pe nimeni, parca era si sperios si speriat… Am antologia „Alborada” în biblioteca mea si nu ma pot rabda sa nu citez câteva versuri: „În zorii-mbobociti sub dunga de-anotimp / Escadrele planau spre continente noi, / Se proiecta lumina regescului convoi / Spre piscul nemuririi si albului Olimp” (Calatorie).
Când stiu ca s-a stins, dupa atâta amar de viata, singur si uitat, mai stiu ca am datoria sa scriu aici si acum: Dumnezeu sa-l odihneasca! As mai avea ceva de spus, dar nu stiu daca cineva ma va crede… Într-un interviu acordat lui Dumitru Chirila (si lui îi cer de la Domnul odihna), interviu aparut în revista „Familia”, profesorul Zaharia Macovei (poetul E. Ar. Zaharia) a spus: „În toata cariera mea didactica, cel mai stralucit elev al meu a fost poetul Ion Davideanu. Îi sunt nas literar, l-am botezat astfel cu un nume poetic. Îl chema David Ioan”. Stralucit elev?! Mai, sa fi fost?!…
Multe trec pe dinainte, în auz ne suna multe, zice undeva marele nostru Mihai, batând impecabil masura…
Ion Davideanu
Dan Merid 
