Se stie ca pâna si fluturii de varza, desi nu traiesc mai mult de 4-5 zile, se cauta febrili, încaldurati, prin antene, sau cine stie prin ce alte înzestrari, pâna la o distanta ce depaseste 5 km.
Desigur, sau mai mult ca sigur, poetesa cea „preafrumoasa” îsi forma mâna, cu destula placere a scrisului, în acest sens, dar poetul „convorbea cu idealuri”, cu steaua lui pamânteana, împatimit, îndragostit: „E-un miros de tei în crânguri, / Dulce-i umbra de rachiti / Si suntem atât de singuri / Si atât de fericiti!”…
Geniul îsi face, cu meticuloase rotiri de gânduri, socotelile si motivarile: „Prea mult un înger mi-ai parut / Si prea putin femeie, / Ca fericirea ce-am avut / Sa fi putut sa steie”…
Iata acum cum se deseneaza, artisticeste, patimile si înflacararile epistolare: „… Se potriveste amorul si suferintele noastre cu o lume în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atâta iubire câta o avem? / … / Se potriveste amorul si suferintele noastre cu o lume în care baseta, invidia, rautatea domnesc peste tot si pururea?” / … / al tau Eminescu.
Sa zice ca aceste fiinte s-ar fi unit prin casatorie (este foarte sigur ca si Veronica l-a iubit peste masura, dar gândirea ei de mic-burgheza, cu existenta mereu problematica, o stavilea mereu) si sa ne asiguram ca ea, casatoria aceasta, n-ar fi durat mai mult de câteva luni, poate doar câteva saptamâni, poate câteva zile! Eminescu era destul de al pamântului în multe din deprinderile sale, însa când se da pe mâinile si unduirile revelatiilor, el atingea înaltimi ametitoare, inaccesibile în veci pentru un oarecare:
„Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
În versurile lui Eminescu aflam câte ceva din deznadejdea, exultarea si nehotarârea risipite în cuprinsul scrisorilor. Veronica a fost inspiratoarea, muza iubita, dar nu numai ea drept inspiratoare. Celelalte femei l-au inspirat din propriile-i toane. Am putea spune, fara seama de eroare, ca celelalte femei nu i-au umplut inima. De ce, poate ca nici el n-a stiut vreodata?! Poate ca nici nu s-a întrebat staruitor.
Ce sunt de fapt scrisorile amoroase? Sunt sfinte clipe în care te poti încarca de dulcea impresie ca iubita se afla fata în fata cu tine, în imaginatie deci, ca îti vorbeste si îi vorbesti: „Tu nici nu stii a ta apropiere / Cum inima-mi de-adânc o linisteste. / Ca rasarirea stelei în tacere: // Iar când te vad zâmbind copilareste, / Se stinge-atunci o viata de durere, / Privirea-mi arde, sufletul îmi creste”. Sa fie epistola doar o destindere între plictis si sacru? Sa nu încapa, sa nu aiba loc, niciodata, o atât de nesabuita trivialitate!
Poate ca Poetul ar trebui suspectat de egoism: el îsi iubeste întâi si întâi Poezia…
Ion Davideanu
Citiți principiile noastre de moderare aici!