Între stelele de pază...

Și astfel scriind, mi-am iubit și mai mult și mai justificat eroii. Am ajuns până acolo că într-un monolog ținut pe buza mormântului său din sfânta biserică a Snagovului, Vlad Țepeș* – pentru cei mai mulți dintre oamenii de pe mapamond, Dracula cel fioros – să-și justifice în fața cronicarilor adunați de prin toate veacurile, cu mâna pe Biblie și Cruce, faptele și dorința de a fi sanctificat…

Și zicea Vlad: „Eu am simțit de o mie de ori nevoia unui sfânt român… După mine vor urma alți domni pe care nu-i pot lăsa singuri… Nu mi-aș ierta niciodată dacă în clipele grele nu m-ar simți lângă ei… Puneți între rândurile ce le veți scrie despre Vlad, despre Dracula, dorința mea cea mai vie: să mă cheme, să mă cheme mereu…”

Cu o fărâmă de curaj, fără să supărăm pe Dumnezeu, am putea să-l așezăm încă de pe acum și pe Mihai I, în loja sfinților voievozi români, alături de Ștefan cel Mare și Brâncoveanu.

Mă simt îndreptățit să insist, mai ales că efervescentul purtător de cuvinte al Patriarhiei, domnul Vasile Bănescu, după ce aprinde tremurând o lumânare și slăvește faptele ultimului

nostru monarh, lăcrimând de încărcătură duhovnicească, zice despre cel abia trecut de-a dreapta Tatălui: „Este un model exemplar” care „rămâne un tată model nu numai al unei familii, ci și al unui popor.” „O canonizare are criterii riguroase și presupune o personalitate mistică și o persoană profund religioasă.” … „Nu putem amesteca sfera politicului cu cea religioasă.”

Am subliniat și ales ideile domniei sale, numai pentru posteritate; Care posteritate nu-și va putea explica de ce picăturile de ceară încinsă din lumânarea cu fir negru de doliu, nu i-au ars degetele și limba domnului Bănescu…

Tot ceremonialul de la Catedrala din București și fiecare cuvânt din emoționantul panegiric al Prefericitului Daniel a vibrat honoris causa. S-a amintit că prima ungere cu Sfântul și Marele Mir a voievodului Mihai s-a întâmplat cu 90 de ani în urmă, în exact acea Casă Sfântă, dovedită de această dată – cu vorbe și metafore subânțelese de Patriarhul nostru – „prea mică” pentru masa enormă a credincioșilor de afară. Acel rege minor a fost uns de Patriarhul Miron Cristea, șef de trei guverne (n.a.), care printre altele a lansat testamentala dorință a construirii unei Catedrale dedicată Mântuirii Neamului. În 1940 adolescentul Mihai este uns din nou, pentru aceeași cauză de către un alt Patriarh- Nicodim. Ca un corolar, Patriarhul Daniel a zis: „Regele Mihai al României a fost toată viața Sa un profund credincios (n.a.)…. Credința în Dumnezeu era pentru el lumină și ajutor pentru viață”

Cum devine atunci cu iubirea de Dumnezeu a Regelui Mihai din contextul onorabilului purtător de cuvânt, Bănescu știind că regele a fost „profund credincios” și educat din pruncie să fie străin de viața partidelor politice?

Pocinogul ăsta, încurarea cinurilor, li se întâmplă numai nefericiților vânzători de lumânări și purtători de cuvânt care pleacă de la biserică înainte de rostirea predicii.

Am lăsat la urmă cea mai imperioasă cerință pentru canonizare : (Candidatul) trebuie să fie o personalitate mistică (n. a.). Traducând mai pe lumește: să creadă în viața de apoi și să facă minuni; care minuni pot fi: rămășițele lor pământești să răspândească miros de tămâie, să verse lacrimi de sânge din icoane, să oprească ploi și furtuni ș.a.m.d…

Furnizăm domnului Bănescu, de această dată verificabil %, că prognoza meteo pentru toată țara în datele de 14,15 și16 decembrie s-a adeverit cumplită, cu excepția zonei București – Curtea de Argeș pe unde erau purtate moaștele regelui, pe brațele și sufletele românilor. Acolo era soare și bătea un vânt de primăvară.

Și dacă vremea ar fi o întâmplare, totuși cea mai mare minune petrecută în România în ultimii șaptezeci de ani s-a petrecut fără scurgere de mir, fără icoane făcătoare de minuni. Ea s-ar putea și numi: Unitatea spirituală care a relegat în trei zile de priveghi, aura caldă și omenească a regelui cu sufletele românilor greu încercați, într-o revelație sfântă, tristă și de neiertat: au avut un rege pe care nu l-au prețuit cum s-ar fi cuvenit!… Moartea lui duce la ceruri totodată pe ultimul rege al ortodoxiei și gloria acelui tânăr comandant al oștirii române care printr-un gest de geniul a avut curajul să scurteze cu 90 de zile cel mai nimicitor război din istorie.

Uniunea aceasta neașteptată a fost mintea românilor de pe urmă, cântec de lebădă, sau ceasul al doisprezecelea? Nu mai contează în fața vremilor. Să se întâmple ce s-a întîmplat , stă numai în puterea sfinților martiri și a popoarelor luminate…

Mai de folos argument întru sfințirea oamenilor nu se poate aduce…

Si iar ne amintim de proorocii neamului, poeții, care agață pe prapurii istoriei noastre ghirlande albe cu gânduri flăcări către Cer, pentru primirea în tabăra sfinților a unuia dintre regii cu destine shakespiriene: „Ni s-ar stinge-atunci necazul/ Ce de mult ne petrecea: / Între stelele de pază, / Am avea și noi o stea.”

MIRCEA BRADU

———————–

*„Vlad Țepeș în ianuarie… ”