Iar cei care-au ajutat în mod real sportul cu câte ceva, fie și numai din acest motiv, sunt extrem de puțini. Iată, în schimb, că într-o lume românească tot mai citadină, în care populația educată conștientizează tot mai mult importanța compensării slujbelor sedentare prin sport, există încă specimene amplasate în poziții-cheie, care gândesc și acționează împotriva sănătății noastre și a copiilor noștri. Cel mai la îndemână exemplu este tocmai ministrul Educației, Ecaterina Andronescu, celebră și prin porecla sa – „Abramburica”. O poreclă pe care nu a reușit să și-o transforme în renume. Nici nu avea cum, de vreme ce în nenumăratele sale mandate la șefia Ministerului, Andronescu s-a remarcat doar prin măsuri de calitate îndoielnică. Că vorba aceea, doar boul e consecvent. Fiecare „geniu” devenit ministru al Educației a considerat oportun să își lase amprenta, oricât de slinoasă, asupra sistemului educațional românesc. Abramburica este șefa de promoție a acestor miniștri post-decembriști, iar moștenirea acestei clase este una cât se poate de jalnică.

Ca și cum nu ar fi destul de înghesuită în programa școlară inutil de stufoasă, Educația fizică mai primește un bobârnac de la Abramburica – acest veritabil killer al învățământului profesional din țara noastră. Prinsă la colț, Androneasca pare că face un pas în lateral, încercând s-o dea cotită. Are ea o idee, dar o lasă la dospit. Până atunci, dragi copii din ciclul primar, luați un balon cât mai mare de oxigen. Deocamdată gratuit.

În loc să discutăm despre salvarea orelor de Educație fizică la clasele pregătitoare, I și a II-a, ar fi mai util să aflăm de ce Guvernul României întârzie să pritocească și chiar să pună în aplicare o strategie concretă pentru sportul românesc. Atât cel de masă, cât și cel de performanță.
Vedem că se construiesc o serie de stadioane și săli polivalente noi. Însă nu este îndeajuns. România are nevoie de baze sportive la tot pasul, dar nu aruncate aiurea, dacă vrem să nu ne plângem la infinit despre maldărul de bani pe care îl înghite Sănătatea. O sănătate care se cere întreținută, mai degrabă decât restituită. E principiul de la care pleacă orice societate sănătoasă la cap și la trup. Iar sportul are tocmai rolul de a modela trupul și mintea.

Și mai mult decât baze sportive, avem nevoie de o prioritizare a activității sportive la nivel școlar, încă din clasele mici. Cu riscul de a părea anacronic, am curajul să afirm că noi, românii, avem datoria să preluăm din sistemul comunist și să adaptăm la realitățile noastre abordarea sistemică ce încurajează sportul.

Recordul negativ de medalii trecute în dreptul României la ultimele Jocuri Olimpice ar trebui să fie suficient pentru a trage semnalul de alarmă. Dar cine să-l tragă? Un premier mimetic, fad și incompetent precum Dăncilă? Sauu un ministru aberant al Educației, precum Abramburica? Ori un minisru invizibil al Sportului, al cărui nume este total irelevant?

Dincolo arcul comunist de peste timp, avem exemple contemporane, chiar în proximitate. Cu o populație jumătate cât cea a României, Ungaria este una dintre națiunile olimpice de referință, iar sportul este prioritate națională declarată de administrația Orban Viktor.

Statul francez a făcut, la rându-i, o prioritate națională din sport, ce se traduce prin multitudinea de titluri mondiale, europene și olimpice câștigate în ultimii ani, la sporturi extrem de populare, precum fotbalul, handbalul sau voleiul. Cât despre Spania, pleiada de performanțe excepționale din fotbal, baschet, handbal sau volei stau mărturie asupra locului pe care îl ocupă sportul în peninsula iberică. Fără să mai amintim de performanțele din sporturile individuale.

Sunt națiuni ce au, iată, cu ce se mândri. Dar care sunt ambasadorii sportivi ai României de azi? Știu, vezi zice Simona Halep. Dar apoi?