Dar triumful de acum este rodul unei îndelungate zvârcoliri, o salbă de mici, dar importante lupte ce se înșiră, precum mărgelele, din trecutul ultimului deceniu până în luminosul prezent. Iar îndărătul fiecărei izbânzi stau umbrele celor ce, prin clevetiri și interese meschine, au încercat să se pună de-a curmezișul progresului, să împiedice, prin spusele și faptele lor, țelul pe care azi îl vedem împlinit. Căci eroii administrației ce a adus laurii de pol secundar nu puteau exista fără a-i fi biruit pe trădătorii din cotloanele vieții publice, care, lacomi de putere și vânduți, nu doreau această cunună. Să ne amintim câteva din nestematele acestei salbe, nu pentru a scădea, doamne ferește, din importanța reușitei ci, dimpotrivă, pentru a nu lăsa necontenitul efort al bunei alegeri să se piardă în uitare.
Să ne amintim, de exemplu, deschiderea centrului ModemArt din Debrecen; atunci, soții Jakobovits tulburau apele spunând public că Oradiei îi lipsește un astfel de muzeu, dar unul mai mare. Ce freamăt s-a iscat pentru a-i convinge pe oameni că artiștii sunt persoane visătoare, rupte de realitate, că muzeele sunt un moft, o decadență, că orădenii nu au nevoie de tablouri, ci de asfalt, de bere și de mititei. Ce încurcătură trebuie să fi fost pentru administrația grijulie să țină Muzeul închis timp de un deceniu (împlinit chiar vara aceasta), când artiști turbulenți cereau, din contră, deschiderea altor locuri ale pierzaniei. Atunci, glonțul milioanelor de euro din vânzări, al miilor de vizitatori de pretutindeni și al zecilor de artiști români care expun la Debrecen din lipsa unor centre asemănătoare în țară a trecut pe la urechea Oradiei, ferită doar de indiferența promptă a administrației.
Sau când Primăria a decis, cu înțelepciune, să ridice taxele pentru a-și plăti extravaganțele și să desființeze locuințele sociale din centrul istoric, împingându-i pe cei prea săraci să se mute din oraș sau în nou înființate ghetouri la marginile împădurite ale Oradiei, ce s-a întâmplat? Imediat au sărit gălăgioșii ong-iști, credincioșii din parohii, intelectuaii, cu pretenții de dreptate socială, cu minciuni cum că o comunitate nu e doar a unora, ci a tuturor membrilor săi, că cel slab trebuie ajutat să se întărească… ce greu le-a fost domnilor administratori să îi convingă pe orădeni că cei preocupați de soarta celuilalt erau doar pesediști deghizați, plătiți din vistieria partidului, ce scumpi au fost reporterii și postacii puși să îi demaște pe ”disidenți” prin ocări și calomnii, să transforme solidaritatea, creștinismul sau simțul comunitar în slugărnicie și comunism.
Să nu uităm nici clipele de cumpănă când clientelismul i-a forțat pe profesioniști să plece în orașe în care studiile lor nu erau disprețuite în favoarea celor cu diplome plagiate la Sorbonica. Cu cât meșteșug au reușit oficioasele și angajații gureși ai Primăriei, prin hărnicia televiziunii locale și a tabloidelor, să amintească muncitorilor cu drept de vot că nicio diplomă germană sau elvețiană, nicio pregătire prestigioasă nu se apropie de înțelepciunea sădită de liceele și faculățile orădene ci, dimpotrivă, este semn al aroganței și al corupției morale să ai o diplomă pentru care nu ai copiat cu acordul tacit al supraveghetorului sau al îndrumătorului. Însuși domnul primar a trebuit să ne spună atunci că nu de mofturi intelectuale e nevoie, ci de muncitori harnici, gata să își petreacă viețile în fabricile ctitorite de dumnealui; ce greu a fost să convingă elevi, profesori, părinți și popor că adevărata școală pregătește nu oameni de carte, ci angajați pe salariul minim în parcul industrial.
Sau când s-a hotărât ca fațadele clădirilor să fie spoite de proprietari, chiar dacă pereții interiori sunt crăpați și plini de infiltrații, când cei săraci au fost amenințați cu creșterea de douăzeci de ori a taxelor pentru că nu erau de acord să poleiască o fațadă înainte de a repara acoperișul, când s-au renovat clădiri abandonate din banii comunității, ce oaste de sabotori s-a ridicat, ce de minciuni s-au spus! Ce greu a fost să înțelegem că, decât un centru populat de săraci, mai bine unul de apartamente goale, decât confortul unui orădean ce a trăit 60 de ani aici, mai bine păcălirea unui turist care stă șase ore. Ce provocare a fost să dovedească pesedismul și trădarea din sufletele atâtor jurnaliști, artiști, intelectuali, oameni ai credinței! Greu le-a fost și orădenilor să creadă că cei cărora le plouă în casă așa vor să trăiască și o fac împotriva Primăriei și a propășirii orașului! Dar au crezut.
Iar când s-a schimbat la față piața centrală, ce freamăt! Cu câtă obrăznicie s-au ridicat avocați, arhitecți și artiști acuzând închipuite probleme legale și estetice! Cu cât pathos a trebuit doamna Novicov să le spună orădenilor că, dacă legalitatea, arhitectura și frumusețea noului plan sunt dubioase, cel ce l-a întocmit este un om cu suflet minunat, iar asta e tot ce contează. Noroc cu sufletul domnului Gavriș, luminos și blând, ce până azi proptește erorile tehnice, kitschul, crăpăturile; ce binecuvântare pe orădeni că, răbdând încă un secol inutilitatea proiectului, își vor putea ostoi nemulțumirea cu bunătatea arhitectului său! Să ne amintim și uriașa hărmălaie, imensa mizerie cu care Bihoreanul a trebuit să accentueze această bunătate, acoperindu-i pe contestatari cu lături și nemernicii, căci înaltele țeluri cer, mereu, înalte compromisuri.
Iar maghiarii – vai! maghiarii! – ce corvoadă să îi convingă pe maghiari că orașul nu mai este al lor, ce chin să îi facă pe orădeni să înțeleagă că, fiind minoritari, un sfert din concitadinii lor sunt când la putere, când în opoziție, și trebuie tratați ca atare. Căci, stimați cititori, e un adevărat miracol să ții în viață frici și idei ce ar fi trebuit să moară în anii `40. Câtă stăpânire de sine, câtă răbdare pentru a-i face pe orădeni să priceapă că orice stradă sau pod care poartă numele unui întemeietor al orașului e concesia făcută unei turbulente comunități în urma infinitelor cicăliri! Câtă cerneală a curs până să vadă lumea că minoritarii nu sunt doar mai puțini la număr, ci asemeni copiilor, plini de mofturi ce se cer ținute în frâu cu părintească asprime.
Poate acum, când titlul de pol secundar se pogoară încet, aproape atingând fruntea orașului, stimații cititori vor fi tentați să se întindă pe lauri, dar nicicând nu a fost țelul în mai mare primejdie, nicicând colții trădătorilor mai ascuțiți. E nevoie de forfotă și zgomot în birouri, în studiouri, în redacții, pe străzi, căci printre exclamațiile victorioase, purtate de vânt, se aud din depărtare șoapte ale celor nemernici: ”V-am spus! V-am avertizat”…
Gabriel Miloia
Citiți principiile noastre de moderare aici!