Referitor la provocarea la comiterea unei infracţiuni, ȋn jurisprudenţa CEDO se face referire la doctrina caracterului pasiv al activităţii pe care trebuie să o desfăşoare ȋn această materie agenţii statului care trebuie doar să ofere o „tentaţie obişnuită”, o oportunitate ce nu are caracter excepţional de a determina inculpatul la ȋncălcarea legii .
Se reţine astfel că dacă prin activitatea desfăşurată faţă de făptuitor, acesta a fost determinat să comită o infracţiune, pe care altfel ȋn absenţa acestor manopere, acesta nu ar fi săvârşit-o, „probele astfel obţinute de procuror nu vor putea fi folosite ȋn cadrul procesului penal” (a se vedea M. Udroiu, R. Slăvoiu şi O. Predescu – Tehnici speciale de investigare ȋn justiţia penală, pag. 166-167).
În cauza Morari împotriva Moldovei cererea nr. 65311/09 parag. 30-35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu unanimitate, a constatat că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
Se comite o instigare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracţională, ci exercită o asemenea influenţă asupra persoanei vizate, încât să determine săvârşirea unei fapte penale care, fără această intervenţie nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracţiune, respectiv de a obţine probe şi de a declanşa urmărirea penală.
Legislaţia națională nu prevede o definiţie a acestei provocări, dar pe baza art. 101 alin 3 C.pr.pen. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se reţine existența acesteia dacă sunt îndeplinite condiţiile:
- situaţia presupus infracțională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracţiunea sau când există o invitaţie directă la comiterea unei infracţiuni din partea unui denunţător sau a unui martor anonim.
- lipsa oricărui indiciu că fapta ar fi fost săvârşită fără această intervenţie.
Utilizarea unor asemenea procedee nu este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reflectată în special în hotărârile pronunţate în cauzele Teixeira de Castro contra Portugaliei, Vanyan contra Rusiei și şi Ramanauskas contra Lituaniei, se constată că există o provocare în cazul în care investigatorul sub acoperire se constată că există o provocare în cazul în care investigatorul sub acoperire, prin intermediul unei persoane ce a acţionat sub directa coordonare a acestuia, a determinat inculpatul să săvârşească o infracțiune.
Același lucru a fost constatat și în cauza Pătraşcu c. România din 14 februarie 2017 unde Curtea a constatat o violare a prevederilor art. 6 din Convenţie, constatând că ideea infracţională a fost numai a agentului sub acoperire, iar fapta s-a comis doar după insistenţa acestuia. Curtea a constatat că agentul statului nu a fost „esenţialmente pasiv” mărginindu-se la rolul de observant al unei infracţiuni, ci a fost cel care a determinat comiterea sa, si a subliniat că admiterea de către instanțele de judecată a probelor obținute în urma provocării duce la un proces inechitabil.
CEDO a reiterat că incitarea la comiterea unei infracțiuni are loc atunci când agenții statului nu au un comportament pasiv, ci incită la comiterea unei infracţiuni o persoană care altfel nu ar fi comis-o. Potrivit CEDO, nu reprezintă un comportament pasiv: (1) preluarea inițiativei de a contacta reclamantul, (2) propunerea repetată în pofida refuzului inițial, (3) încurajarea insistentă, (4) promisiunea unui câștig financiar de genul măririi prețului peste media de pe piață, (5) sau apelarea la compasiunea reclamantului.
Citiți principiile noastre de moderare aici!