Cecitatea – mai puţin periculoasă decât buna-credinţă. De regulă ies în oraş ca şi cum aş intra într-o vespasiană. Când cobori într-o budă publică, ştii ce te aşteaptă: putoare, jeg, false intimităţi şi paraziţi intestinali. Nu te întrebi dacă există sau nu există Dumnezeu într-un asemenea loc. N-ai crize de conştiinţă, cel mult crize de vezică. Paradoxal, nu sunt singurul care trăieşte aşa. Nu sunt singurul care nu mai vede oraşul. Am amici pe care viaţa de zi cu zi îi ocoleşte cu obstinaţie. S-a creat, în ultima vreme, un soi de sindicat al nepăsării. Fără un proiect, fără un scop, cu membri care nici măcar nu se cunosc între ei. Mulţi am devenit – pentru a nu o lua razna – ne-simţiţi. Simplă reacţie, de fapt, la nesimţirea oraşului. Deşi pare, nu e defel uşor să trăieşti în Oradea. Decât, poate, cu ceară în urechi şi o eşarfă neagră peste ochi. Doza noastră de civilizaţie există doar în teorie. Între Ferentari şi centrul Oradiei nu mai e nici o diferenţă. Nu doar că trăim într-un oraş tot mai urât, într-un oraş tot mai murdar, dar trăim între oameni tot mai urâţi şi tot mai murdari. Să pomenim de marii afacerişti ai acestui mic oraş. Întâmplător şi inutil am intrat, în urmă cu oarece vreme, într-un magazin „Mont Blanc” din Geneva. Un stilou „Mont Blanc” costă cât venitul pe un an al unui gazetar amărât ca mine. Nu m-a controlat nimeni nici în geantă, nici în buzunare, cu toate că numai faţa unui cumpărător de stilouri cu diamante n-o aveam. Există însă în Oradea, pe strada Costa-Foru, un magazin în care, la intrare, mi s-a cerut scurt să-mi las geanta. „De ce?”, am întrebat. „Ca să nu furaţi!” Nu aveam eu bani de un „Mont Blanc”, dar bani pentru un kilogram de portocale şi o sticlă de „Teacher’s” aveam. Am făcut greşeala să spun că mă simt jignit. „Dreacu’ ştie – mi-a zis plictisit o arătare de om – numai tu te simţi jignit. Laşi geanta, intri, n-o laşi, p’aci ţi-e drumul!” Patronul orădean e suspicios. Mândru, dar bănuitor. Dacă el a furat de la alţii, înseamnă că şi alţii pot fura de la el. E musai să dea cu jula, e mai mult ca sigur că va fi jegmănit. Mi-a sărit ţandăra. Degeaba, se-nţelege. Apoi m-a prins mila. De mine şi de ceilalţi. Acceptând ideea că sunt infractori potenţiali, ceilalţi cumpărători îşi lăsau, cuminţi, genţile la intrarea în magazin. Dacă marele patron le-ar fi cerut să sară într-un picior printre rafturi, ar fi făcut-o liniştiţi. Dacă le-ar fi cerut să dea cu mătura, ar fi şi spălat pe jos.
Am ajuns boi şi scandalos de umili. Asigurarea: „E ordin de sus” funcţiona ca un analgezic. Ca o lobotomie. Repet: suntem obscen de fraieri. Suntem infectaţi de slugărnicie. Greţos de docili. Tot mai murdari şi mai labili sufleteşte. Lipsea puţin şi eram luat la bătaie de cucoanele care serveau. Riscam să iau şi câteva plase în cap de la pensionarii cărora li se părea normal să vadă în oricine un posibil hoţ de… De banane, de grisine, de gem. Tot eu m-am simţit penibil că m-am simţit penibil!
Vă propun un exerciţiu de sinceritate. Uitaţi-vă o săptămână – e mai mult decât suficient! – în jurul dumneavoastră. Priviţi câtă mârlănie, câtă desfigurare e în Oradea. Şi vă veţi da seama că, pe cât avem teoretica impresie că ne apropiem de Occident, că mai avem doar vreo doi paşi până la integrarea în UE, ne îndepărtăm, practic, de toate valorile Vestului. În ultimii ani, asta e marea realizare a instituţiilor orădene: au reuşit să pună oraşul pe drumul invers al integrării. Deja Chişinăul pare un oraş mult mai european decât Oradea. Pentru că orădenii trăiesc, de cele mai multe ori, stingheritor de neatent…
Miron Beteg
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
Citiți principiile noastre de moderare aici!