Becul din Paradis

Plaja şi farul sunt obiective militare, interzise românului de rând. În Paradis n-au avut acces decât Sorin Ovidiu Vântu, Adrian Năstase, Miron Mitrea, Ioan Mircea Paşcu, amirali şi generali cu familiile lor, profesori universitari şi artişti.

Salariaţii privesc cum ies din spuma mării VIP-urile în chiloţi: „Pe Vântu îl vedem cam în fiecare vară. Vine cu şalupa şi bodyguarzii, opreşte şi mai face baie acolo unde depune marea încontinuu, unde-i nisipul fin”.

Nu toţi mahării au şansa să păşească pe insula de la far: „Într-o vară au venit 18 parlamentari, cu neveste şi cu copii, chipurile în vizită de lucru. Ei voiau de fapt să se distreze. N-aveam nimic împotrivă dacă veneau cu aprobare de la şefii de sus. Au acostat cu şalupa la mal şi au încercat să coboare.

Au apucat să sară doar doi, că i-am oprit. M-am încins cu ei şi practic nu i-am lăsat să coboare pe ceilalţi”, îşi aminteşte moş Ion, cel mai bătrân farist. Cu vinele de la tâmple mai să le pleznească de nervi, parlamentarii au făcut legământ: „Nu ne laşi? Te zburăm noi de-aici, comunistule, şi te şi legăm”.

După mult scandal parlamentarii au dat înapoi şi, la câteva zile, faristul a fost convocat de comandor la urecheat: „Păi bine mă, ce-ai făcut?” Moşul nu s-a speriat şi-a îndrăznit: „Mi-aţi dat ordin să nu las pe nimeni dacă n-are aprobare de la superiori şi eu v-am ascultat.

Parlamentarul e parlamentar în Parlament. Aicea la far, pentru mine e ca orice om”. Replica s-a lăsat cu felicitări. Furori în rândul vizitatorilor produce şi priveliştea din far, cel mai înalt din România, cu o înălţime de 53 metri.

Acolo sus bat numai vânturile cele mari, care fac colosul de beton să se clatine ca o vergea. Scara lucrurilor devine una titanică.

Se vede cum, la gura de vărsare, Dunărea se încăpăţânează şi nu vrea să înţeleagă că întâlnirea cu marea înseamnă finalul drumului ei, şuvoiul tulbure rămânând compact până la câteva sute de metri în larg, separat printr-o linie clară de apa albastră a mării.

Din farul de la Sulina, şeful de far, Gheorghe Ciolacu, vede politica externă a României cu alţi ochi decât miniştrii de la Bucureşti: ”Aia de-acolo e Ucraina. Se văd şi turnurile de la bisericile din Vâlcov. Ucrainenii nu ne fac necazuri. Necazuri ne închipuim noi că ne fac. Au aicea o gură de intrare. Se numeşte Bâstroe şi încearcă şi ei s-o cureţe de mâl. Important nu e Bâstroe, ci că de-aicea porneşte Europa. Farul de la Sulina e poarta de intrare în ţară şi primul metru de pământ românesc”.

Cocoţat în far acum două săptămâni, fostul preşedinte Constantinescu, a privit cu amărăciune în zare, înspre cocoaşa de stâncă numită „Insula Şerpilor”, dar şi-a mai revenit niţel în fire, când a văzut cum din apa mării a răsărit la câţiva kilometri depărtare o altă insulă, care pe an ce trece creşte tot mai mare, din cauza aluviunilor depuse.

Moş Ion, faristul veteran de la Sulina, a văzut cu ochii lui cum insula a răsărit din ape: „Acum 20 de ani a fost o comisie de specialişti în hidrologie care făceau sondaje, studii hidrografice şi explicau că va fi insulă. Am zis că-s nebuni. Acum, acolo unde au arătat ei cu degetul, este insulă”.

Între timp, nea Ion a învăţat să citească de la înălţimea farului lui unde vor apărea noi uscaturi: „Uite, acolo avem apa la un metru. Acel metru începe să iasă şi peste câţiva ani va fi uscat de jur împrejur pe o lungime de 3-4 mile lungime, din cauza mâlului care vine de pe Dunărea”. E de minune cum în zare se văd munţii de la Mahmudia, care-s tot mai tociţi de ploi şi ani, iar aici, la 50 de kilometri depărtare, Dumnezeu plămădeşte pământuri noi.

Oricât ar fi de frumoasă priveliştea ziua, farul există pentru ceasurile de noapte, când pulsează după semnal morse în întuneric, aruncând raze de lumină către navele din larg. Sursa de lumină e un bec cu bulb de 1000W, care trece printr-un sistem complex de cristale, ce concentrează lumina într-un fascicul care poate să bată şi la 20 de mile marine în larg. Becul e păzit în permanenţă de doi farişti, care, atunci când se arde, îl schimbă în numai câteva minute, în restul timpului veghind ca motorul de tractor transformat în generator de curent să nu înseteze după motorină.

În nopţile lungi de veghe, cei de la far trec prin teribile încercări: „Era o noapte foarte frumoasă. La un moment dat la orizont am văzut o dungă roşie ca o pată de petrol care arde. Şi venea spre far. Era ca un foc mocnit, ca opalul aşa, nu ca flăcările mari pe care le vedem noi când arde stuful sau sălciile pe baltă. Eram pregătit să dau telefoane pe la Constanţa, pe la pompieri. Tensiunea a durat vreo zece minute în care m-am tot întrebat ce o fi oare? Era luna care ieşea din mare. Am rămas mut de uimire când am văzut-o mai uriaşă ca niciodată şi roşie ca focul. Am început să râd singur de mine. Uite ce era să fac. Să sun după ajutor şi să mă fac de râs”.

Iarna, când bate crivăţul şi valurile uriaşe, de doi-trei metri, mătură platforma şi apa ajunge până la uşă, sau pe fluviu curg sloiuri, şalupa nu mai poate circula. Au fost ierni când fariştii au rămas blocaţi în aşteptarea schimbului şi o săptămână. A fost jale, îşi aminteşte moş Ion: „Cea mai proastă treabă a fost că n-am avut ţigări. Ştiu că pe timpul ăla se fuma Carpaţi şi toţi fumătorii adunam chiştoace de Carpaţi, pe care le aruncasem înainte pe jos, le scuturam tutunul într-o foaie de ziar, făceam un trabuc şi ni-l treceam de la unul la altul să tragem câte-un fum”.

Când şi rezervele de hrană s-au dus, colegii din Sulina aşteaptă ca valurile să se mai îmblânzească cât să poată ieşi pe fluviu cu şalupa până la far. Dar, din cauză că valurile sunt încă mari şi şalupa riscă să fie zdrobită de stânci dacă ar încerca să acosteze la mal, cei de pe şalupă aruncă pe platforma farului câte un sac cu apă, pâine şi câteva pachete de ţigări.

De porţia de carne se îngrijeşte farul din belşug pe timp de noapte, când o parte dintre păsările care tranzitează prin zona farului sunt orbite de focar şi se izbesc de ferestre, spărgând şi geamul uneori. Impactul e aşa de violent că raţele şi gâştele sălbatice mor pe loc, fiind numai bune pentru o friptură sau o supă pentru fariştii care flămânzesc.

Moş Ion, farist în ultimii lui 23 de ani, se pregăteşte să-şi ia adio de la viaţa aspră şi boemă, presărată din când în când cu vizitele personalităţilor care apar la televizor. Dar îşi priveşte soarta cu optimism: „Orice mijloc fix are durată de servici. Când se expiră, se casează. Un om e la fel. Ştiţi, aici la noi, crucile se fac din salcâm. Am un salcâm pe care l-am plantat în ziua când am venit la far. Acum salcâmul meu s-a uscat. Vreau să-l tai şi să-l iau cu mine, pentru cruce, că dacă-ţi pui de-aia de brad, în câteva zile a putrezit”.

„Toate personalităţile culturale, politice, academicieni, amirali, cred că şi scriitori au venit, printre care, ce ţin eu minte, Năstase, Mitrea, Benone, Irina Loghin. Toţi au spus că pentru liniştea şi frumuseţea de pe insuliţa de la far ar renunţa bucuroşi la câteva zile la viaţa lor. Pe Vântu îl vedem cam în fiecare vară. El se opreşte, mai face baie, acolo unde depune marea încontinuu, unde-i nisipul. Dar mult mai mulţi vin cu şalupele pe aici. Opresc la plajă şi ne mai certăm cu ei să plece, că-i obiectiv militar”. * unul dintre angajaţii de la farul din Sulina.