[eadvert]

Comitetului Nobel la sediul Institutului Karolinska din Stockholm, Suedia, a decis, luni, să acorde Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din 2023 în comun lui Katalin Karikó și Drew Weissman pentru descoperirile lor referitoare la modificările bazelor nucleozidice care au permis dezvoltarea vaccinurilor eficiente cu ARNm împotriva COVID-19.

„Descoperirile celor doi laureați Nobel au fost cruciale pentru dezvoltarea vaccinurilor eficiente cu ARNm împotriva COVID-19 în timpul pandemiei care a început la începutul anului 2020. Prin descoperirile lor revoluționare, care au schimbat fundamental înțelegerea noastră despre modul în care ARN-ul mesager interacționează cu sistemul nostru imunitar, laureații au contribuit la rata fără precedent de dezvoltare a vaccinurilor într-una dintre cele mai mari amenințări la adresa sănătății umane din timpurile moderne”, a postat organizația.

Katalin Karikó e o biochimistă de origine maghiară care locuiește în Statele Unite și este profesor asistent la școala de medicină a Universității din Pennsylvania, unde a ajuns în 1989 și unde a condus cercetări vreme de 24 de ani. Ea lucrează cu imunologul Drew Weissman începând din 1997. Vaccinurile dezvoltate pe baza tehnologiei ARNm au salvat viețile a milioane de oameni în timpul epidemiei de coronavirus.

Vaccinurile înainte de pandemie

„Vaccinarea stimulează formarea unei răspunsuri imune la un anumit patogen. Acest lucru oferă corpului un avantaj în lupta împotriva bolilor în cazul unei expuneri ulterioare. Vaccinurile bazate pe virusuri ucise sau slăbite au fost disponibile mult timp, exemplificate de vaccinurile împotriva poliomielitei, rujeolei și febrei galbene. În 1951, Max Theiler a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină pentru dezvoltarea vaccinului împotriva febrei galbene.

Datorită progreselor din biologia moleculară din ultimele decenii, au fost dezvoltate vaccinuri bazate pe componente virale individuale, în loc de întregi virusuri. Părți ale codului genetic viral, de obicei codificând proteine găsite pe suprafața virusului, sunt utilizate pentru a produce proteine care stimulează formarea anticorpilor care blochează virusul. Exemple sunt vaccinurile împotriva virusului hepatitei B și a papilomavirusului uman. Alternativ, părți ale codului genetic viral pot fi mutate la un virus purtător inofensiv, un „vector”. Această metodă este folosită în vaccinurile împotriva virusului Ebola. Atunci când sunt injectate vaccinurile cu vector, proteina virală selectată este produsă în celulele noastre, stimulând un răspuns imun împotriva virusului țintă.

Producerea vaccinurilor bazate pe întregi virusuri, proteine și vectori necesită culturi celulare la scară largă. Acest proces intensiv în resurse limitează posibilitățile de producție rapidă a vaccinurilor în răspuns la izbucniri și pandemii. Prin urmare, cercetătorii au încercat mult timp să dezvolte tehnologii de vaccin independente de culturile celulare, dar acest lucru s-a dovedit dificil”, a mai transmis consiliul Nobel.