Cei doi literaţi vor vorbi despre cartea „Soră lume”, volum publicat recent la Humanitas.

[eadvert]

Dialogul dintre Ana Blandiana şi Gabriel Liiceanu despre cartea „Soră lume” va avea loc marţi, 2 martie, de la ora 19:30, live online pe pagina de Facebook a Editurii Humanitas. Volumul publicat recent la Humanitas a devenit bestseller la scurt timp de la apariție.

„Într-un anume fel, această carte continuă Falsul tratat de manipulare. Așa cum aceea nu era o carte de memorii, deși era construită din fragmente de amintiri, aceasta nu este o carte de călătorii, deși capitolele ei descriu întâmplări din străinătate. Folosesc acest termen, străinătate, cu întreaga greutate pe care o avea înainte de ’89; în ultimii treizeci de ani, amestecul lumilor l-a erodat și l-a golit de conținut – nu numai prin dispariția frontierelor, ci și prin sentimentul de înstrăinare de acasă. Acest sentiment ciudat este mai apăsător azi decât în timpul dictaturii, pe care o simțeam ca pe o apăsare exterioară, nu lăuntrică, în profunzime, ca acum. În Falsul tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al țării. Acum este vorba despre lume“, spune Ana Blandiana.

Criticul de teatru Elisabeta Pop scrie o cronică a cărţii „Soră lume”, carte pe care o consideră „o carte care respiră inteligență, cultură, bună creștere, sinceritate, sensibilitate, iubire și exact atâta umor, de cât are omul nevoie ca să scape cumva de frica de boală și de moarte, de urâtul care ne invadează viețile, de minciună și de ce nu, de prostie, de orgolii, de spaimele de tot felul”. Citiţi mai jos cronica Elisabetei Pop.

„Soră lume” – Ana Blandiana

Nu puțini dintre scriitorii sau oamenii de artă (artiști plastici, muzicieni..) pe care-i cunosc, mi-au mărturisit, cumva stânjeniți, unii, că această perioadă (ce perioadă, iată, se împlinește anul!) le-a fost prielnică scrisului. De citit nici nu mai vorbesc.

Au avut parte de liniște, n-au făcut și n-au primit musafiri, n-au prea ieșit din casă, așa că locul preferat a fost masa de scris.

Așa s-au petrecut lucrurile și cu Ana Blandiana. Vorbeam, din când în când în timpul verii la telefon sau ne trimiteam mesaje pe email și-mi spunea că stă pe terasă și scrie. Nimic mai plăcut. Liniște, pace, inspirație… Ce-și poate dori mai mult un scriitor? („În mod ciudat, timpul nu trece greu, ci, dimpotrivă, neobservat, ca și cum, lipsit de repere, s-ar sustrage cuantificării”, scrie ea).

Am aflat că scrie o carte de proză… O carte care înainta destul de rapid, după a mea părere. Nu greșeam, iată, cartea a apărut la Editura Humanitas, în condiții grafice excelente, ca de obicei, cu o copertă veselă și tinerească, aproape glumeață, în care poeta, foarte tânără, este fotografiată în genunchi, sub un clopot ce pare un sombrero. O doamnă, poetă și ea mi-a scris pe WhatsApp că ea, acolo, e chiar limba clopotului, care trimite spre oameni cuvintele… Mi s-a părut frumoasă, observația.

Soră lume… ce titlu inspirat! Ana Blandiana este un scriitor mereu prezent în lume. Nu părăsește, sub falsa impresie că poeții trăiesc cu capul în nori, această realitate în care trăiește. Nici atunci chiar când scrie povești imaginare, fanteziste, dintr-o suprarealitate numai de ea știută. Și asta pentru că, dacă le citești atent, toate acele povești care, aparent nu au nici o legătură cu realitatea, sunt, dacă decodifici codul secret, atât de legate de realitate, încât nu te poți nici o clipă îndoi de adevărata intenție a autoarei… Bănuiesc că acolo s-au ascuns multe lucruri ce trebuiau ascunse, ferite cumva de ochii vigilenți ai cenzurii în anii comunismului, dar cu câtă fantezie se apropie ea de subiect…

În februarie, cu puțin înainte de apariția acestui virus care a înspăimântat Planeta, la Oradea se lansau, în prezența Anei Blandiana, două cărți: Integrala poemelor (Ed. Humanitas, 2019) și O călătorie spre marea interioară, trei volume ( Ed. Spandugino, 2019).

Am întrebat -o atunci, public, deși știam răspunsul, dacă nu scrie și ea un Jurnal al acelei fabuloase călătorii, pline de peripeții, dincolo de însetatele căutări, scotociri aproape, în cotloanele vechii culturii europene. („Viața trebuie trăită privind spre viitor, dar ea nu poate fi înțeleasă decât privind spre trecut ”- Kirkegaard)

Am aflat, citind cartea, cum a uitat carnetele ei cu însemnări într-un tren din care au coborât cam adormiți, într-o gară, dimineața devreme, cei doi curajoși călători. Asta nu înseamnă că a uitat ceva.. SORĂ LUME este chiar o carte în care și ea, asemenea soțului, iubitului și partenerului ei de-o viață, care a fost Romi, evocă numeroasele călătorii prin lumea largă („călătoriile au fost pentru mine la început un fel de universități itinerante”), multe de una singură, la Congrese, lansări de carte, lecturi publice, primirea unor importante premii etc, lăsând loc meditației asupra lumii de azi, așa cum o vede ea: cu luciditate, fără patimă, fără falsă bunăvoință și fals optimism, cu îngrijorare, dar parcă și cu un licăr de speranță…

Dacă în „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, așa cum mărturisește autoarea în Prefața cărții, a „prins” trecutul, cu vestigiile lui magice, în aceste (sau aceleași de demult?) amintiri sau rememorări ale evenimentelor trăite, ea caută „sensurile lor prezente”, fiindcă timpul a adăugat sau a șters, a estompat ceva din ele, din înțelesul lor… O, da, pentru că, înțelese sau nu, atunci când s-au petrecut, „acum, sub razele timpului coborât spre apus, lasă umbre prelungi cu tâlcul adesea schimbat”… Mic poem în proză ???

Cineva, nu mai știu cine spunea atât de frumos că fiecare cuvânt are „decibelii lui”. Cum altfel să te gândești că sunau poeziile Anei Blandiana citite de ea însăși pe o scenă într-o celebră sală de concerte din Barcelona, la un Festival de poezie? Poeții citeau, orchestra Filarmonicii interpreta lucrări din muzica clasică, un public elegant, în ținută de gală, asculta fermecat… O altă lume, cu certitudine, altă lume…

Iată-i, pe amândoi, în drum spre America, pe un vapor, la clasa a treia… dar ce fericiți urmărind zilnic filmele unor coloși ca Fellini, Bergman, Antonioni, De Sica, Bresson, Wajda, Polanski sau filme din noul val francez.

Povestite în toate amănuntele, întâmplările legate de Congresul Mondial al Scriitorilor (International PEN) din 1996, în Mexic par o adevărată aventură în care s-a implicat, fiind propusă să preia președinția PEN, doar pentru a onora invitația făcută astfel României. Absența vizei americane, încurcăturile de la vamă, numele de pe pașaport (Rusan Otilia Valeria) nefiind același cu cel de pe invitație (Ana Blandiana), cartea ei de poezii din poșetă salvând situația, dar și nevoia unei DOVEZI că e una și aceeași persoană, aduse de la organizatori, scandalurile de culise, declanșate din orgolii, atâtea și atâtea peripeții din care, cu norocul care de multe ori i-a însoțit, iese la liman, se salvează.

Unui alt Festival de poezie, din China, de la Hong Kong îi dedică câteva pagini ce par desprinse din teatrul absurdului. Un Sat al poeților fără poeți, o vizită acasă la o tânără traducătoare ce se dovedește un aranjament mai ceva ca o scenă dintr-un film despre minciună și manipulare, în apartamentul unei însoțitoare omniprezente, cu o falsă bunică și o gazdă peste măsură de stânjenită ce juca un rol impus… Incredibil. Și tot atât de greu de acceptat e povestea unei vizite a scriitorilor la Moscova, nescăpați nici o clipă din ochi, toate întâlnirile și plimbările fiind strict controlate și dirijate, de fapt supravegherea împinsă spre absurd, cu femei paznici-cerber pe culoarele hotelului, vigilente la cine vine și cine în ce cameră intră..; și tot acolo și tot atunci, o poveste greu de uitat, cu un moldovean de Chișinău, aparent „fratele” rătăcit în lumea comunistă moscovită, care se dovedește a fi un fidel al serviciilor KGB iste…

Emoție pură trezește în cititor evocarea episodului cu copiii greci aduși în România de revoluționarii comuniști, copii smulși de la părinți și duși spre a fi educați în stil comunist în țările „prietene”. La Oradea, acest lucru îl știu bine cei trecuți de 60 de ani, au fost aduși copii de la 3 la 15 ani și plasați în clădirea Muzeului Baroc. Dezastrul produs în clădirea de patrimoniu nu poate fi descris. Blandiana nu-l pomenește și bine face. E de o tristețe inimaginabilă. În schimb povestește de colegele de clasă, fete rătăcite într-o lume străină, speriate, timide, timorate. O invitație acasă la Doamna Coman, mama Blandianei, cu gustări, ceai, sucuri, și prăjituri de casă, a rămas de neuitat pentru ele. Cine a cunoscut-o pe distinsa Doamnă Coman, știe cât de primitoare și de plăcută era… Una din fetele acelea i-a devenit mai apropiată: Glicheria Kostuli. N-a mai plecat din România, s-a căsătorit și a adăugat numelui grecesc unul românesc: Oros.

Impresionată de destinul ei, Ana Blandiana a ajutat-o să scoată o emoționantă carte, „Ce mi s-a luat din viață”, în care povestește drama copiilor greci aduși cu forța de comuniștii greci, în țări cu regim comunist. România era printre ele. Întâlnirea colegelor, anul trecut, la care în parte am fost și eu martoră, a fost încărcată de tandrețe și de nostalgie.

În fine, una din curiozitățile mele tot a fost satisfăcută și anume aceea de a afla cum povestește fiecare din cei doi scriitori (perechea Rusan sau perechea Blandiana? că tot se poartă, hai, să spunem Blanrusan?) aceeași întâmplare, din unghiuri diferite. O copilărie, firește. Iată că un accident stupid cu mașina care i-a purtat prin lume, atârnând periculos pe jumătate spre o râpă adâncă, undeva într-un sat din Bulgaria, e relată într-un fel de Romi în cartea lui, cu amănunte pitorești legate de imposibilitatea comunicării, nici unii, nici alții neștiind limba bulgară ei, engleza, franceza sau italiana, bulgarii. Simțindu-se vinovat de clipa de neatenție, „șoferul” Romi își revine greu din emoție, dar încet- încet găsește o cale de comunicare, aceea a omeniei salvatorilor, oameni simpli și plini de bun simț. Blandiana povestește și ea aproape exact pățania, adăugând, nu reproșuri, ci un pic de umor și de admirație chiar pentru soluția găsită ad-hoc de Romi, spre a discuta cumva cu gazdele, până la sosirea polițistului care trebuia să consemneze în procesul-verbal, că șoferul mașinii avariate nu era băut. Ceea ce nu aflasem din cartea lui Romi este că el a inițiat un joc al prețurilor, arătând cu mâna obiectele, care ce preț are în România. Pe bulgari îi interesa cam cu se trăiește în țara vecină , nu ce politică se face…

”Soră lume” se citește cum vrei, de la cap la coadă, de la coadă la cap. Oriunde o deschizi te lași prins și nu te oprești din lectură. Eu, recunosc, am început cu capitolul final, intitulat inspirat „Apocalipsa second-hand”, dedicat acestui timp al pandemiei. Asta pentru că, în vară, Doina (cu a cărei prietenie mă mândresc de peste o jumătate de secol), mi-a trimis acest capitol care, pentru cei care o cunosc, nu va surprinde deloc, descoperind, iar și iar, maturitatea unei gândiri „corecte” altfel decât se încearcă a ni se impune politic dintr-un Occident sau dintr-o Americă, în ultimul timp destul de… debusolate. Eseul este o judecată limpede, un comentariu inteligent și sensibil a acestei perioade nefaste din viața Planetei Pământ în acest timp nefast al pandemiei.

Pagini atinse de aripa unui înger parcă, sunt dedicate bătrâneții; o îngrijorare (hrănită, nu de știri false, nici de scenarii venite dinspre cercuri oculte, ci din articole și interviuri publicate în presa străină în ultimii ani), se referă la absurda intenție a unor personaje cu putere de decizie de a pune astfel în aplicare celebra teorie malthusiană, de acum două secole, conform căreia „oamenii se înmulțesc mult mai repede decât poate pământul să-i hrănească” și se impun, nu-i așa, măsuri urgente pentru restabilirea echilibrului…

Merită să vă invit să citiți cu mine, atent, aceste fraze: „Faptul că virusul ucigaș vine dintr-o țară comunistă – care a scăpat anului 1989 și își continuă marșul spre cucerirea planetei, unind eficiența economică a capitalistului cu eficiența manipulărilor comuniste – complică și mai mult sensurile pandemiei și dă fricii de virus conotații politice încă mai greu de suportat.

Și, ca într-o povestire fantastică, autoarea ne propune să ne dăm drumul pe „toboganul spaimei”, presupunând că „virusul nu este decât unealta diabolică a comunismului neeradicat în 1989 și scăpând la orizontul încă unei judecăți de apoi, călare pe caii globalizării, pregătite pentru alții, jalnic și înspăimântător cavaler al unei apocalipse second – hand”?

Meditațiile poetei, o voce care se face auzită, prin cărțile ei, traduse în peste 25 de limbi, pe întreaga planetă, sunt ale scriitorului – cetățean, atent la problemele acestui timp și ale acestei lumi chiar, dar și ale unui creator lucid și curajos, militant pentru libertatea și demnitatea tuturor locuitorilor acestei planete.

E bine că Ana Blandiana ne povestește… oamenii au nevoie de povești, asta se știe. Dar și mai bine este că fiecare poveste are un sens, și, asemeni istorioarelor rabinice, te invită elegant, să tragi o concluzie, o învățătură… Dacă nu, măcar te pune pe gânduri…

O carte care respiră inteligență, cultură, bună creștere, sinceritate, sensibilitate, iubire și exact atâta umor, de cât are omul nevoie ca să scape cumva de frica de boală și de moarte, de urâtul care ne invadează viețile, de minciună și de ce nu, de prostie, de orgolii, de spaimele de tot felul. E mult, e puțin? Citiți cartea și hotărâți singuri.

Elisabeta Pop