În urmă cu doi ani, Dan-Liviu Boeriu lansa prima sa carte de autor, „Aici locuiește frica”, la Editura Humanitas, după paisprezece ani de cronică literară, dialoguri publice cu personalităţi ale lumii literare şi volume colective. Joi, 16 aprilie, a lansat la Oradea cea de a doua carte, romanul autobiografic „Acvariul şi alte câteva dovezi suplimentare”, recent apărut la aceeaşi editură. Despre noua apariţie editorială au vorbit la Librăria-Cafenea Humanitas din Oradea, găzduită de Biblioteca Judeţeană, Dan-Liviu Boeriu, Mircea Pricăjan și Miron Beteg.

Prima carte de autor a fost publicată în colecţia Memorii/Jurnale/Biografii, cea de a doua în colecţia Roman Autobiografic. Mircea Pricăjan spune despre Dan-Liviu Boeriu că scrie o literatură aparte, greu de încadrat, subliniind valoarea literară a cărţii. Are un text percutant, clar, foarte expresiv, „un fel de a scrie pe care e uşor să îl invidiezi”, cu un spirit de observaţie lingvistică acut, lucru rar în literatura română, spune scriitorul.

În „Acvariul şi alte câteva dovezi suplimentare” sunt patru texte: „Acvariul”, „Palmele”, „Mărul” şi „Sfârşitul”. „Textul care dă marele titlu al cărţii, Acvariul, este povestea de susţinere a întregii cărţi, şi mai sunt celelalte trei, din care doar două sunt «dovezi suplimentare». Ultima parte mi se pare că e cea care transformă cartea, de fapt, într-un roman, e cea care transformă cartea într-o carte optimistă. N-ai spune, citind primele părţi, că e vorba de o carte optimistă, dar cu acest ultim capitol eu m-am înseninat. În acest final atipic, personajul principal e fericit într-un fel pe care, cred, ni-l dorim cu toţii. Dacă în marea parte a cărţii e vorba despre suferinţele protagonistului, în ultima parte îl avem pe acest personaj la optzeci şi ceva de ani. Ce poţi să îţi doreşti mai mult decât să ajungi la optzeci şi ceva de ani, chiar dacă după aceea lucrurile se mai complică. Eu am citit cartea ca pe un exerciţiu de învingere a fricii”, punctează Mircea Pricăjan, sperând că anii care lipsesc din poveste se vor regăsi în alte cărţi.

Tema vinovăţiei

Despre cele patru texte ale volumului, Miron Beteg apreciază că împreună formează „un cvartet tematic despre criza eului în fața limitelor propriei condiții”, tema centrală a cărţii fiind tema vinovăţiei.

„Volumul poate fi citit ca o expansiune concentrică a vinovăției, în care nucleul este deja format în «Acvariul», iar celelalte texte funcționează ca ramificații sau adânciri ale acestuia în timp, în memorie și în reflecție. În volum, «Acvariul» nu este doar unul dintre texte, ci matricea afectivă care organizează întregul univers narativ. Boala psihică nu este trăită doar ca disfuncție, ci ca pedeapsă meritată, ceea ce indică un mecanism masochist: suferința devine echivalentul unei expieri. Subiectul nu caută doar vindecarea, ci întreține, inconștient, starea de criză, pentru că ea legitimează vinovăția”.

Personajul cărţii, spune Miron Beteg, este în acelaşi timp observator dar şi obiect observat, prins într-un spaţiu închis, metafora acvariului reprezentând nu doar izolarea ci şi autoexpunerea sub judecată.

„Un fir comun textelor este raportul dintre vinovăție și singurătate. În «Acvariul», izolarea este efectul bolii și al culpei; în «Mărul», este defensivă și anticipativă; în «Palmele», este rezultatul unei cunoașteri incomode; în «Sfârşitul», este inevitabilă. În toate cazurile, vinovăția separă subiectul de ceilalți, pentru că ea nu poate fi pe deplin comunicată. Există mereu un rest de experiență care rămâne inaccesibil”, precizează redactorul revistei Familia, concluzionând că cele patru texte construiesc un spațiu literar în care vinovăția este matricea fundamentală a eului.

A trăi în afara sau în interiorul textului

În ultimul fragment din „Aici locuiește frica”, Dan-Liviu Boeriu scria că a avut senzaţia când a terminat-o că nu va mai putea scrie niciodată nimic. Dar aşa cum nu a ştiut că va scrie prima carte de autor, mărturiseşte că la fel s-a întâmplat şi cu „Acvariul”.

„Mie nu-mi place să scriu. Ăsta e adevărul pur. Şi asta şi pentru că de câte ori am timp liber, în 99% din cazuri prefer să citesc decât să scriu. În momentul în care am terminat primul paragraf din carte, al doilea lucru pe care l-am făcut a fost să scriu un mail Lidiei Bodea, care este directorul editurii, şi să-i spun: vreau să scriu o nouă carte, dar nu o scriu decât dacă mă publici. Şi ea a spus: scrie-o! Şi atunci m-am pus pe scris, pentru că mi se părea că dacă scriu fără să am în minte ideea transformării textului în carte pedalez în gol, nu are nicio finalitate”.

După ce a apărut cartea, spune Dan, s-a întâmplat să „îl ia viaţa prin surprindere”, să i se întâmple lucruri pe care nu le-a prevăzut şi cărora nu le-a putut face faţă aşa cum ar fi vrut. „Mă simţeam cum mă simţeam, şi singurul meu scop de-a lungul unei zile era să duc ziua la capăt.” Şi atunci, pentru că ziua i se părea foarte lungă, ca să treacă mai repede se punea să scrie.

„Atâta timp cât trăiam în interiorul textului, trăiam altceva decât ceea ce trăiam în afara textului, deşi ceea ce descriu eu este exact ceea ce mi se întâmpla. Numai că, în momentul în care trăieşti în interiorul unui text, te supui automat altor regului decât celor pe care trebuie să le respecţi în viaţa de zi cu zi. În text nu e lumină şi întuneric, şi nu e amiază şi seară, ci e felul în care se taie propoziţia, e subiect şi predicat, şi atunci ajungi să trăieşti conform unui set de regului care sunt altele decât alea după care trăieşti în afara textului, şi lucrul ăsta făcea ca timpul să treacă mai repede şi în unele zile ăla era scopul meu principal”.

Tonul în scris

Crede despre el că nu este capabil să creeze ficţiuni. Materia primă a lucrurilor pe care le scrie vine din experienţe personale, şi nu-şi propune să scrie aşa, ci aşa îi iese. „Îmi place să văd cum arată viaţa pusă pe hârtie”, spune scriitorul. „Una este ce simţi tu în timp ce trăieşti, şi alta e să o vezi expusă. De fiecare dată când pui în text un sentiment, sau o întâmplare, o amintire, ea devine altceva. Nu seamănă sută la sută cu ceea ce ai tu în minte. Ăsta e lucrul cel mai greu, să faci transferul exact între ceea ce vrei să spui, şi ceea ce îţi iese pe hârtie. De multe ori textul fuge, ca nişte iepuri pe care trebuie să-i aduc înapoi, pentru că eu nu vreau să scriu ceea ce-mi iese. Trebuie să-i aduc înapoi în ogradă pe iepuraşii care fug pe câmp şi să-i ţin în chingile pe care eu le stabilesc de la bun început”, spune Dan.

Relaţia lui cu această carte a fost de dragoste şi ură, explică scriitorul, pentru că avea momente când i se părea că e „o porcărie”, că nu e un text care să stea în picioare, şi prefera să abandoneze scrisul, iar altădată era mulţumit de cum i-a ieşit textul. Doar confirmările primite de la cei care s-au ocupat de carte i-au întărit încrederea în ea. Criticul literar Ioana Pârvulescu a citit-o şi i-a mărturisit că i-a plăcut foarte mult, adăugând: „Lucrul cel mai important pentru un scriitor este să-şi găsească tonul în scris. Iar tu ţi l-ai găsit”.

Dan-Liviu Boeriu consideră că genul acesta de carte e foarte greu de apreciat de către cineva care nu are nicio tangenţă cu lucrurile care au făcut-o să se nască, amintind de cartea de poezie a lui Mircea Cărtărescu, „Nu striga niciodată ajutor”, pe care nu o poţi înţelege decât dacă ai trecut prin ceea ce a trecut el când a scris cartea, fiind vorba despre depresie. Din punct de vedere literar, a fost contestată. „Era meta-literatură, ceva ce depăşea literatura, pentru că era expresia unei suferinţe care nu putea să îmbrace o altă formă literară decât aceea, chiar dacă ea, convenţional, nu semăna cu literatura pe care o scria el în general”.

În acelaşi timp, pentru Dan-Liviu Boeriu prezentul există mai mult în ideea de a fi retrăit ca amintire. Mărturiseşte că a simţit întotdeauna că nu e niciodată „instalat” nici în locul în care e, nici în timpul în care e.

„În momentul în care scriu îmi procur o dovadă suplimentară a ceea ce am trăit, pentru ca să pot să retrăiesc ceea ce n-am putut trăi în întregime în momentul în care s-a întâmplat. Şi cred că «Acvariul» despre asta e, despre momentul pe care nu-l poţi trăi plenar şi pe care îl fixezi în scris ca să-l mai poţi trăi o dată în speranţa că poţi să recuperezi ceea ce ai pierdut netrăindu-l la timp”.

După câteva răspunsuri la întrebările venite din public, întânirea s-a încheiat cu autografe şi multe fotografii.