Proiectul Pseudokinematikos s-a concretizat în două volume editate în 2010 şi 2012 de Theosis Oradea cu prefaţe de Lucian Mircu.
Volumul „Fals tratat de cinema românesc I” (2010) cuprinde eseuri („În căutarea icoanei pierdute”, „Spovedania unui cinefil”), recenzii de cărţi (Tarkovski – Filmul ca rugăciune, Fantasme şi adevăruri – O carte cu Mircea Săucan…), portrete de cineaşti (Dan Piţa, Mircea Veroiu, Dan Nuţu, Claudiu Bleonţ, Petre Nicolae…) şi chiar de monahi cinefili (Nicolae Streinhardt, Părintele Valerian de la Pătrunsa – ex-actorul Dragoş Pâslaru).
Film şi religie
„Autorul Marian Rădulescu e un îndrăgostit iremediabil de cinema. Dar şi un căutător al desăvârşirii lăuntrice, care ştie să-şi păstreze busola spirituală în aventura prin hăţişurile artei a 7-a. Pseudokinematikos II confirmă această dublă consacrare, sesizabilă încă din cartea de debut. Dar mai sunt compatibile, în această epocă a disensiunilor, cele două coordonate – filmică şi religioasă? Rădulescu ne arată că da, ori, mai bine zis, alege chiar el filmele în care cele două dimensiuni – cultura omului din afară şi cea a omului lăuntric – dialoghează. Pentru a ajunge, astfel, pe căile subiective ale unor note de lectură, la piesele de rezistenţă ale istoriei filmului, cele care modelează generaţii”, spune criticul de film Elena Dulgheru.
O „Biblie” a filmului
„Un volum gin-tonic, care melancolizează şi trezeşte în acelaşi timp. «De ce să mai citeşti cartea când poţi să vezi filmul?!» Rădulescu ne-a dăruit o carte fără de care nu putem vedea filmul. Erudit, rafinat (ştie să deguste atât cinematograful cubanez, cât şi cel românesc din perioada comunistă), generos dar şi acerb, aşa este autorul lui Pseudokinematikos II. Bucuriile filmului restituie cinematografului demnitatea frumuseţilor şi bucuriilor sale. Cred că va deveni un Halliwell’s românesc”, completează istoricul şi eseistul Mircea Platon.
„Marian Rădulescu este un critic hedonist: de obicei scrie numai despre autorii sau filmele care îi plac. Văd în acest cult al plăcerii cinefile – secondat pe plan personal de un la fel de autentic cult al prieteniei între cinefili – piatra de temelie a unei opere exegetice care, din una dintre cele mai personale şi reconfortante, are toate şansele să devină una dintre cele mai importante ale criticii de film autohtone”, spune şi criticul de film Mihai Fulger.
Telecinematecă scrisă
„Dacă în Pseudokinematikos I autorul a cartografiat popasurile obligatorii în cinematografia românească, în volumul II schiţează o planisferă, o hartă a întregii lumi cinematografice. Lista lui Rădulescu e de fapt un canon. Un îndreptar cu filmele de căpătâi, cruciale. Acest canon nu e rigid ca un decalog şi nu are pretenţia de a fi integral, dar e un bun început. Cele 100 de titluri cercetate aici pot fi privite ca o educaţie, ca o fundaţie. Sunt filme-indicator, filme-far, borne de folos în fascinanta călătorie numită Cinema. Dacă le vezi, n-ai cum să te rătăceşti în labirintul vizual care ne înconjoară. Ele sunt ca un fir din ghemul Ariadnei care se deşiră în carte, din 1916 până în 2011. Cu Pseudokinematikos II, Rădulescu îşi întăreşte rolul de călăuză cinematografică, cu ajutor de la întâia sa călăuză, Andrei Tarkovski. Autorul adresează o nouă scrisoare de dragoste către Cinema dar şi o propunere-invitaţie pentru şlefuirea interioară prin „filme de conştiinţă”. Odată ce ţi-ai însuşit acest canon, ochiul tău nu va mai putea fi înceţoşat, păcălit, distras. Va fi curat şi va recunoaşte adevărata lumină”, afirmă Lucian Mircu.
Citiți principiile noastre de moderare aici!