Încondeiază ouă de la 9 ani învățând meșteșugul de la mătușa Tița. A fost hair stylist de succes în București, dar dorul de Bihor şi de tradiţii l-a adus acasă. Astăzi poartă opinci și costum tradițional de pe Valea Crișului Negru, decorează ouă de găină, rață și struț cu bizarca, și duce mai departe, prin târgurile din ţară, poveştile din vatra Săucanilor.

– Ați fost hair stylist cunoscut, cu o carieră în plină ascensiune la București. Care a fost momentul în care ați înțeles că trebuie să vă întoarceți acasă?
– Nu cred că a fost un singur moment. A fost mai degrabă o întoarcere care s-a întâmplat încet, în mine. Am plecat din Săucani foarte tânăr și am construit la București o carieră de care sunt mândru. Am învățat mult, am cunoscut oameni săraci cu bani mulți, am muncit și am trăit într-un ritm care m-a format.
Dar, cu timpul, am început să simt că îmi lipsește ceva. Și acel „ceva” nu era un loc de muncă mai bun sau o altă oportunitate. Era locul de unde vin: graiul, opincile , hainele de cânepâ și însăși ulița satului, plină de dascăli cu două sau patru clase, oameni care poate nu aveau multă școală, dar de la care puteai învăța o viață întreagă.
După ce am devenit tată de doi copii, lucrurile s-au așezat altfel în mintea mea. Mi-am dat seama că omul are, în viața aceasta, două misiuni. Una, principală, este aceea de a înțelege cine este: care îi sunt principiile, care îi sunt valorile, ce vrea de la viață și ce vrea să lase în urma lui. Cealaltă este secundară și ține de lucrurile care ne înconjoară: locurile în care ajungem, oamenii cu care interacționăm, meseria pe care o avem, lucrurile pe care le agonisim. Toate acestea sunt importante, dar sunt trecătoare și, până la urmă, toate au stricăciune.
Și atunci am început să mă întreb ce le las copiilor mei mai departe. Nu doar material, ci ca identitate. Ce vor ști ei despre locul din care vine tatăl lor? Ce vor ști despre oamenii care m-au crescut? Ce vor înțelege din graiul pe care l-am pierdut și apoi am început să-l caut din nou?
Atunci am înțeles că, înainte să le povestesc copiilor mei cine sunt și de unde vin, trebuie să mă întorc eu să caut răspunsul. Poate că, de fapt, nu m-am întors acasă doar pentru că mi-a fost dor de Bihor. M-am întors pentru că am înțeles că, dacă eu nu mai caut și nu mai păstrez ceea ce am primit, într-o zi copiii mei nu vor mai avea ce să primească.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți „Bihoreanul în opinci”? Ce responsabilitate vine odată cu numele acesta?
– Pentru mine, „Bihoreanul în Opinci” nu este un costum și nu este o poreclă. Este o responsabilitate. Este, dacă vreți, un fel de cod numeric personal al țăranului român, pentru că opinca nu a fost doar o încălțăminte, ci a făcut parte din identitatea și viața lui.
Eu port în picioare opinci vechi, confecționate din gumă după Primul Război Mondial. De fiecare dată când le încalț, mă gândesc la oamenii care le-au purtat înaintea mea. Oameni care au fost pe front, oameni care au muncit pământul, și-au crescut copiii, au mers la biserică, la joc, la târg și și-au dus viața de zi cu zi în ele.
Nu le port ca să par interesant. Le port pentru că nicăieri în lumea asta mare nu pășesc mai bine în nicio altă pereche de încălțăminte așa cum pășesc în opincile care mi-au pus nume. Și simt că, după ce le-am încălțat, mulți dintre bătrânii care au murit și au fost îngropați în opinci se stâmpără puțin din lumea fără de dor, știind că, în Bihor, mai este un purtător de grai viu și de opinci autentice.
„Bihoreanul în Opinci” este partea mea care s-a întors acasă. Este întâlnirea dintre omul care am devenit la oraș și pruncu’ care a fost crescut în Săucani, legănat pe genunchii celor care au purtat opinci nituite. Iar responsabilitatea, pentru mine, este să nu port opincile doar în picioare, ci și în ceea ce spun, în ceea ce fac și în felul în care mă raportez la oamenii și la locul din care vin.

– Aveți în plan să deschideți un muzeu etnografic. Cum s-a născut ideea și de când o purtați în minte?
– Ideea nu s-a născut dintr-o dată și nici din dorința de a avea eu un muzeu. Ea a crescut odată cu obiectele pe care le-am moștenit din lada de zestre a mătușii Tița și a bunicii Maria. Ele au fost cumnate.
Am renunțat la partea mea din casa părintească și i-am lăsat-o fratelui meu, doar ca să pot lua cu mine și ultimul ghem de ață care nu a mai apucat să fie țesut în război. Pentru mine, lucrurile acestea nu sunt simple obiecte. Sunt bucăți din oamenii care m-au crescut și dintr-o lume care nu mai poate fi refăcută.
Am început să le caut, să le prețuiesc și să le înțeleg. Și am ajuns să mă gândesc că, dacă aș avea o casă goală, nu aș avea aceeași bucurie pe care o voi avea atunci când voi putea umple casa pe care o voi avea cu toate aceste lucruri. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Pentru că fiecare vine cu o poveste.
Eu am avut prima „școală” în Săucani. Mătușa Tița și Maica Mărie m-au învățat, fiecare în felul ei, ce înseamnă rostul și rânduiala unei case: lada de zestre, țesutul, cusutul, felul în care se păstrau lucrurile și, mai ales, respectul pentru munca celui care le-a făcut.
Cu timpul, am început să strâng obiecte, să caut poveștile din spatele lor și să înțeleg că, dacă nu le mai păstrăm noi, unele dintre ele vor dispărea definitiv. Așa s-a născut și ideea muzeului. Nu vreau doar să păstrez niște lucruri vechi. Vreau să păstrez o lume care, încet, se stinge tăcut.

– Ce fel de muzeu vă imaginați? Ce va cuprinde și ce îl va face diferit de muzeele deja existente?
– Mi-aș dori să fie un muzeu viu. Nu doar obiecte puse în vinerine, ci obiecte care să-și păstreze identitatea și povestea. Mi-aș dori ca lângă fiecare obiect să existe numele și prenumele celui sau celei căreia i-a aparținut, localitatea de proveniență, numele donatorului, descrierea modului în care a fost lucrat și, pe cât posibil, povestea lui.
Aș vrea să găsești acolo haine de cânepă, țesături, șterguri, zaghii, poale, spăcele, obiecte din gospodărie, lăzi de zestre, unelte și toate acele lucruri care făceau parte din viața omului de la sat.
Dar pentru mine este important ca fiecare obiect să vină, pe cât posibil, cu povestea lui. Cine l-a făcut? Unde? Pentru cine? Când? Cum se folosea? Cine l-a purtat? Ce însemna pentru familia respectivă? Pentru că, dacă punem un obiect într-o vitrină și îi ștergem povestea, în timp îi ștergem și rostul.
Și mi-aș dori ca oamenii să poată vedea și cum se lucrează. Să nu fie un muzeu în care tradiția stă închisă în spatele unui geam, ci unul în care tradiția se poate auzi, vedea și învăța.
Aș vrea să fie un loc în care să poți intra ca vizitator și să pleci cu mai mult decât o fotografie. Să pleci cu o poveste, cu un meșteșug văzut cu ochii tăi și, poate, cu dorința de a duce și tu ceva mai departe.

– Vi s-au donat deja obiecte. Vă caută oamenii, sau mergeți dumneavoastră prin sate?
– S-au întâmplat amândouă. Am căutat și eu, dar au început să mă caute și oamenii. Și pentru mine asta este una dintre cele mai mari bucurii. Când cineva îmi scrie și îmi spune: „Flavius, am ceva de la mama mea” sau „am găsit ceva în lada bunicii ori a străbunicii mele și cred că ar trebui să ajungă la tine”, eu nu văd doar un obiect. Văd încrederea omului care îmi pune în mâini o bucată din istoria familiei lui.
Pentru mine, o donație nu înseamnă doar că mai adaug un lucru la ceea ce strâng. Înseamnă că cineva a ales să nu lase o parte din povestea familiei sale să se piardă.
Am primit obiecte din sate diferite și fiecare donație mă face să înțeleg câtă memorie încă există în casele oamenilor. Uneori, lucrurile acestea stau de zeci de ani în lăzi, în poduri sau în dulapuri, iar oamenii nu știu întotdeauna ce valoare au până când începem să vorbim despre ele. De aceea, atunci când cineva îmi încredințează un obiect, eu îl primesc cu mare grijă. Pentru că, de fapt, nu primesc doar un lucru vechi. Primesc o parte din povestea unei familii.

– Aveți o poveste care v-a marcat, un obiect primit care are o istorie aparte?
– Sunt mai multe și tocmai asta este frumusețea. Una dintre cele mai puternice pentru mine este legătura cu obiectele care îmi amintesc de Săucani și de femeile care m-au format acolo. Când văd o țesătură, o poală, o zaghie sau orice lucru făcut cu mâna, nu mă gândesc doar la cât de frumos este. Mă gândesc la mâna care l-a făcut, la femeia care a stat poate zile întregi să-l lucreze, dar și la lucrurile mici pe care le-am primit de la ele când eram prunc: un ou roșu de Paște, un colac împletit de Crăciun, o vorbă bună sau o binecuvântare. Pentru mine, toate acestea se leagă. De aceea, când țin astăzi în mâini un lucru vechi, nu văd doar obiectul. Văd oamenii din spatele lui și îmi aduc aminte de lumea în care am crescut.
Recent am primit, de exemplu, un sul de pânză de la nașa Emilia a Horghi. Pentru altcineva poate părea doar pânză. Pentru mine este o bucată de muncă, de răbdare și de memorie care a fost păstrată până astăzi și care acum poate merge mai departe. Și poate că tocmai asta mă emoționează cel mai tare: faptul că oamenii aleg să nu lase lucrurile acestea să se piardă.
Câtă vreme mai există cineva care își amintește cine a țesut, cine a cusut, cine a purtat și cine a păstrat, obiectul acela nu este încă doar un lucru vechi. Încă trăiește.

– Ce spun oamenii care vă încredințează aceste obiecte? Ce își doresc să se întâmple cu ele?
– De cele mai multe ori îmi spun, cu ochii în lacrimi, că nu vor ca lucrurile să ajungă aruncate, arse, uitate sau vândute cine știe unde.
Au oameni care au plecat, case care s-au golit și lăzi de zestre care au rămas închise sau care, uneori, au fost băgate pe foc chiar sub ochii lor. Iar obiectele acestea sunt, în unele cazuri, ultimele lucruri care mai leagă o familie de oamenii care le-au făcut.
Cred că, în fond, oamenii nu îmi încredințează doar obiectul. Îmi încredințează amintirea. Îmi încredințează mâna femeii care l-a țesut, timpul pe care l-a petrecut lucrându-l, casa în care a fost păstrat și oamenii care l-au purtat. Și își doresc să știe că va exista cineva care îl va păstra și va spune mai departe povestea lui.
Pentru mine, asta este poate cea mai mare responsabilitate a unei donații: să nu lași obiectul să supraviețuiască singur, fără povestea omului care l-a făcut și fără rostul pe care l-a avut.

– Cum documentați obiectele, ca să nu se piardă și poveștile lor: cine le-a făcut, la ce a folosit fiecare, ce înseamnă?
– Încerc să aflu cât mai multe de la omul care mi le oferă. De unde provin, din ce sat, din ce familie, cine le-a făcut, cine le-a purtat, la ce au fost folosite și ce își mai amintește omul despre ele. Pentru mine, povestea este la fel de importantă ca obiectul.
Un ștergar fără poveste este un obiect vechi. Un ștergar despre care știi cine l-a țesut, pentru cine a fost făcut, în ce casă a stat zeci de ani și cu ce ocazie a fost folosit devine mărturie. De aceea, atunci când primesc un obiect, încerc să nu pierd nimic din ceea ce poate fi aflat despre el. Numele omului care l-a făcut, satul din care provine, familia căreia i-a aparținut și, mai ales, amintirile celor care încă mai pot vorbi despre el.
Și tocmai de aceea vreau să păstrez cât mai mult din memoria orală cât încă mai există oameni care și-o amintesc. Pentru că unele povești nu mai pot fi găsite în cărți și nu mai pot fi reconstruite după ce oamenii care le-au trăit nu vor mai fi. Eu cred că, dacă salvăm doar obiectul și pierdem povestea lui, am salvat doar jumătate din ceea ce trebuia salvat.

– Unde ați vrea să fie muzeul: în Beiuș, într-o casă tradițională, într-un spațiu nou? Aveți deja o locație în vedere?
– Mi-aș dori să fie în casa mătușii mele, în casa mătușii Tița. Nu vreau ca oamenii să meargă în Săucani pentru mine sau pentru ceea ce am reușit eu să salvez și să adun. Aș vrea să meargă acolo pentru veșnica ei pomenire, pentru sufletul ei și pentru sufletele tuturor celor cu care se odihnește laolaltă.
Casa aceea nu vreau să fie doar un spațiu în care să pun niște obiecte. Acolo s-a trăit. Acolo s-a muncit, s-a țesut, s-a cusut, s-au spus povești și s-au transmis lucruri pe care astăzi încerc să le duc mai departe. De aceea, pentru mine, locul are o valoare pe care nicio clădire nouă nu ar putea să o aibă.
Ideal, îmi imaginez o casă tradițională, cu târnaț, cu încăperi care să poată spune fiecare câte o poveste. O poveste reală, trăită până în măduva sufletului, nu una construită doar pentru a arăta bine într-un muzeu.
Deocamdată construiesc proiectul pas cu pas. Strâng obiecte, strâng povești și încerc să văd cum poate fi făcut lucrul acesta temeinic. Urmează să întăbulez casa, pentru ca apoi să mă pot ocupa de toate formele juridice necesare și să pot începe, cu rânduială, tot ceea ce presupune un asemenea proiect.
Dacă va fi să se deschidă vreodată acea casă pentru oameni, mi-aș dori ca primul lucru pe care să-l simtă când intră să nu fie că au intrat într-un muzeu, ci că au intrat într-o casă în care încă mai trăiește, prin lucrurile ei, mătușa Tița.

– Intenționați ca muzeul să găzduiască și ateliere permanente? Mă gândesc nu doar la ateliere de creație, ci și de restaurare.
– Da. Și pentru mine partea aceasta este esențială. Aș vrea să existe ateliere de cusut, țesut, încondeiat ouă, lădărit, opincărit, dar și ateliere în care oamenii să învețe să repare și să salveze cămășile străbunilor. Pentru că, uneori, restaurarea este mai importantă decât să faci ceva nou. Ai în față un obiect care a fost făcut de o femeie acum cincizeci sau o sută de ani și nu ai dreptul să îl tratezi ca pe o bucată oarecare de material. Trebuie să știi ce poți repara, ce poți înlocui și, mai ales, ce nu ai voie să schimbi, pentru că odată ce ai distrus un element autentic, nu îl mai poți întoarce la ceea ce a fost.
Mi-aș dori să existe oameni care să învețe să repare fără să distrugă ceea ce este autentic. Să învețe să aibă răbdare cu lucrul vechi și să înțeleagă că uneori cea mai frumoasă lucrare pe care o poți face este aceea de a salva munca altcuiva.
Iar dacă un copil sau un tânăr va pleca din casa mătușii Tița știind să coasă un fir, să țese, să încondeieze un ou sau să repare o cămașă veche, atunci pentru mine muzeul este cu rost și rânduială.

– Vedeți interes din partea tinerilor pentru tradiții? Ce ar trebui făcut ca meșteșugul să nu se stingă?
– Da, există interes. Dar interesul singur nu este suficient. Tinerii trebuie să aibă unde să vadă, să atingă și să învețe. Tradiția nu poate fi transmisă doar prin fotografii și explicații. Trebuie să o vadă lucrată, să pună mâna pe ea, să audă graiul în care au fost spuse poveștile și să înțeleagă rostul fiecărui lucru. Trebuie să existe oameni care încă știu să lucreze și care sunt dispuși să-i învețe pe cei mai tineri. Trebuie să le oferim timp, spațiu și respect pentru munca aceasta.
Și mai cred ceva: nu trebuie să îi obligăm pe tineri să iubească tradiția. Trebuie să le-o facem suficient de vie, prin meșteșug, prin obiecte, prin povești și prin grai, încât să poată descoperi singuri de ce merită iubită.
Dacă îi învățăm doar cum arată un costum popular, peste câțiva ani poate că vor ști să-l recunoască. Dar dacă îi învățăm cine l-a făcut, cum l-a făcut, de ce l-a făcut așa și ce însemna pentru omul care îl purta, atunci le-am transmis ceva mult mai important: ca avem urmași în vatra bihoreană .
Meșteșugul nu se stinge atunci când nu mai există oameni care să-l admire. Se stinge atunci când nu mai există oameni care să-l practice și să-l dea mai departe.

– Ce ați spune unui tânăr care simte că se identifică mai mult cu tradiția decât cu viața „la oraș”?
– Să-și facă cruce când este în holdă la cosă, nu doar când stă în casă lângă foc. Să nu-i fie rușine să vorbească în grai. Să nu-i fie rușine să spună de unde vine, să-și cinstească bătrânii și să întrebe cât încă mai are pe cine întreba.
Eu am trăit ani buni la oraș și nu regret nimic din ce am învățat acolo. Modernul m-a format, dar tradiția m-a crescut. Nu cred că trebuie să alegi între cele două lumi. Poți să fii un om al prezentului și, în același timp, să știi de unde vii. Poți să lucrezi într-un oraș mare, să folosești tehnologia, să ai o meserie modernă și, când ajungi acasă, să știi să vorbești cu bunica în graiul ei. Important este să nu-ți fie rușine de rădăcini.

Și i-aș mai spune ceva: dacă simți că te cheamă tradiția, du-te după ea cât încă mai ai pe cine găsi. Întreabă. Ascultă. Învață. Pentru că multe dintre lucrurile pe care astăzi le considerăm „vechi” nu mai pot fi învățate mâine, dacă nu mai avem de la cine.

– Într-o lume grăbită, ce mai înseamnă azi „rostul și rânduiala”?
– Pentru mine, „rostul și rânduiala” înseamnă să nu faci lucrurile doar pentru că se pot face, ci să înțelegi de ce le faci. În Săucani am învățat că aproape fiecare lucru avea un rost. Femeile nu țeseau doar ca să umple timpul. Nu coseau doar ca să fie frumos. În fiecare lucru era muncă, nevoie, simbol, familie și o rânduială a vieții.
Astăzi avem foarte multe lucruri și foarte puțin timp să le mai înțelegem. Facem, cumpărăm, schimbăm, aruncăm și mergem mai departe, uneori fără să ne mai întrebăm ce rost a avut ceea ce am avut în mâini.
Poate că „rostul și rânduiala” înseamnă, în primul rând, să ne mai oprim din când în când. Să ne uităm înapoi, să vedem ce am primit de la cei dinaintea noastră și să ne întrebăm ce lăsăm noi celor care vin după. Eu asta încerc să fac.
Nu vreau să mă întorc în trecut. Vreau să iau din trecut ceea ce încă are rost și să duc mai departe. Pentru că rânduiala nu înseamnă să trăiești ca acum o sută de ani. Înseamnă să știi cine ești, de unde vii, ce ai primit și ce ai datoria să nu lași să se piardă. Asta este, pentru mine o viață trăită cu rost și rânduială.