Regizorul Tudor Giurgiu ajunge la TIFF Oradea cu filmul „3 zile în septembrie”, o comedie neagră despre o mireasă a cărei petrecere de nuntă e stricată de apariția amantei logodnicului. Ea fuge în noapte cu primul titicar, pe un litoral gol și melancolic, printre întâlniri bizare, şi ce începe ca o umilință devine o rebeliune care o eliberează și care îi promite o viață nouă odată cu zorii. Filmul a avut premiera mondială la festivalul de la Rotterdam și a fost ales apoi pentru deschiderea TIFF de la Cluj.

La Oradea, în cadrul celei de-a IX-a ediții a festivalului TIFF Oradea, filmul are două proiecții. Prima este vineri, 25 septembrie, la ora 19:00, la Cinema Palace – Lotus, iar a doua, sâmbătă, de la ora 18:00, la Teatrul de Stat Oradea. Ambele proiecţii sunt urmate de o întâlnire cu Tudor Giurgiu și actrițele Andreea Vasile și Emilia Popescu.

– Dacă anul trecut aţi prezentat la TIFF Oradea filmul „Pădurea de molizi” care spune povestea masacrului de la Fântâna Albă, anul acesta veniţi cu un proiect total diferit, comedia neagră „3 zile în septembrie”. Cum s-a născut ideea acestui film?

Tudor Giurgiu: Dintr-o provocare care, la început, nu părea foarte realistă. 🙂 Niște prieteni mi-au propus să facem la Arome22, în Eforie Sud, o tabără de creație care să se încheie cu un lungmetraj. Adică să strângem o echipă, să filmăm acolo și să filmăm într-un timp aproape absurd de scurt. Evident că primul impuls a fost să le spun că nu se poate. După care exact imposibilitatea asta a început să mă atragă. M-am gândit: ce-ar fi să ducem o nuntă românească într-o zonă în care toate convențiile și aparențele încep să sară în aer?

– Ați avut la dispoziție doar câteva zile pentru a filma un singur cadru-secvență de 65 de minute, fără oprire. Cum ați gestionat presiunea știind că o greșeală minoră, la minutul 50, putea compromite o dublă întreagă?

Tudor Giurgiu: Încercând să nu te gândești că ești la minutul 50. 🙂 Pentru că, dacă începi să faci calculul – „Doamne, a mers bine până aici, să nu se întâmple ceva acum” – probabil că înnebunești.

Repetițiile au fost esențiale, pentru că fiecare știa foarte exact ce are de făcut. Dar, dincolo de un punct, trebuia să accepți și riscul. Putea să greșească un actor, putea să se piardă focusul, putea să apară ceva neprevăzut în cadru. Nu exista varianta „reparăm la montaj”. Paradoxal, cred că tocmai fragilitatea asta ne-a ținut pe toți extrem de conectați.

– V-a fost greu, ca regizor obișnuit să controleze fiecare detaliu, să renunțați la control în momentul în care se striga „Acțiune” și totul rămânea în mâinile actorilor și operatorului?

Tudor Giurgiu: Foarte greu. Și probabil foarte sănătos. Meseria asta îți dezvoltă iluzia că poți controla totul: unde stă camera, când intră actorul, ritmul unei scene, ce păstrezi la montaj. Aici, după „Acțiune!”, o bună parte din puterea asta dispărea.

Eu puteam doar să urmăresc ce se întâmplă și să am încredere că Andreea (Vasile), care joacă personajul principal, operatorul, focus puller-ul, sunetul și ceilalți actori duc totul până la capăt. La început e frustrant. După aceea apare un soi de plăcere în a vedea că filmul trăiește și fără să-l împingi tu de la spate în fiecare secundă.

– A existat vreun incident de platou care părea catastrofal în momentul filmării, dar care acum, privind în urmă, vi se pare de-a dreptul comic?

Tudor Giurgiu: Am ajuns să mă cert mental cu niște lebede. :)) Aveam în minte un anumit cadru cu ele pe mare și, evident, ele nu aveau niciun chef să respecte indicațiile regizorale.

Au fost și lucruri mai concrete – la un moment dat nu mai aveam gheață carbonică pentru fumul de care aveam nevoie. Dar ce mi se pare comic acum este proporția pe care o căpătau asemenea probleme. Când știi că nu poți opri filmarea, o lebădă care înoată în direcția greșită poate să ți se pară, pentru câteva secunde, o tragedie cinematografică.

– Normele sociale au încă un puternic impact. Prejudecăţile vizavi de faptul că trebuie să fii căsătorită până la o anumită vârstă, să ai copii, iar dacă nu merge relaţia, să nu divorţezi că nu dă bine. „Dacă nu te bate, nu-l părăsi”, e o replică din film. Este Bianca o voce pentru schimbarea de mentalităţi?

Tudor Giurgiu: N-aș pune pe umerii Biancăi misiunea de a schimba mentalități. Cred că ar deveni imediat mai puțin interesantă ca personaj. Mie îmi place tocmai pentru că nu ține discursuri și nu știe din prima ce are de făcut. E furioasă, vulnerabilă, face alegeri impulsive, se răzgândește. Adică reacționează ca un om căruia tocmai i s-a răsturnat viața.

În schimb, în jurul ei se aude foarte bine presiunea despre care vorbiți. Replica „Dacă nu te bate, nu-l părăsi” concentrează aproape absurd ideea că există un prag până la care unei femei i se cere să suporte. Și toată lumea are o părere: mama, prietenii, oamenii de la nuntă. Fiecare știe ce ar trebui să facă Bianca.

Cred că gestul ei important este mult mai simplu: la un moment dat nu-i mai ascultă. Nu știe încă unde ajunge, dar își asumă că decizia trebuie să fie a ei.

– Aţi avut deja o serie de întâlniri cu publicul după proiecţii. Ce reacţii aţi surprins din partea spectatorilor? Cum s-au identificat cu povestea filmului?

Tudor Giurgiu: M-a bucurat foarte mult felul în care publicul intră în film. Se râde, apoi se face liniște, iar la final oamenii vorbesc mult despre intensitatea celor 65 de minute, despre senzația că sunt acolo, lângă Bianca, prinși în tot ce i se întâmplă. Nu prea ai unde să evadezi, nici măcar pentru câteva secunde – camera rămâne cu ea și, vrând-nevrând, rămâi și tu.

Am fost foarte curios să văd cum va fi primit filmul în afara României. La Rotterdam, München, apoi la Sarajevo am avut publicuri complet diferite și, totuși, oamenii au intrat foarte firesc în poveste. Pentru că filmul e foarte românesc: nunta, familiile, umorul, personajele, și bineînțeles, Eforie Sud. Dar ce li se întâmplă oamenilor de acolo nu are nevoie de traducere. Trădarea, presiunea celor din jur, teama că viața nu va arăta așa cum ți-ai imaginat-o, curajul de a o lua de la capăt – sunt lucruri pe care le înțelegi oriunde.

– Nunta este tot timpul un pretext foarte bun pentru cinema. Aţi mai făcut „Nunţi, muzici şi casete video”. După „3 zile în septembrie” au mai rămas subiecte pe această temă?

Tudor Giurgiu: Complet de acord, nunțile sunt un material extraordinar pentru cinema. Ai într-un singur loc familie, prieteni, oameni care poate nu se suportă, secrete, orgolii, alcool și, peste toate, obligația ca toată lumea să fie fericită. E nevoie de foarte puțin ca lucrurile să o ia razna și să iasă la suprafață tot ce stătea bine ascuns.

În Nunți, muzici și casete video mă uitam la ele aproape ca la niște mici arhive ale României anilor ’90. Aici mi-am permis să stric una cu totul. 🙂 Toată lumea vine pregătită pentru o zi perfectă, iar la noi apare amanta mirelui, deci nici măcar n-am fost foarte subtili. Și cu siguranță mai sunt foarte multe povești de spus despre nunți.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră întâlnirea cu publicul orădean, după o relaţie deja de nouă ediţii TIFF Oradea?

Tudor Giurgiu: Nouă ediții înseamnă deja că ne cunoaștem. 🙂 Și e foarte frumos să vezi cât a crescut TIFF Oradea în timpul ăsta – nu doar ca număr de filme și evenimente, ci mai ales ca public. Sunt oameni care revin în fiecare an, apar mereu și spectatori noi și simți că festivalul și-a făcut loc în viața orașului.

Mie îmi place mult și că în zilele TIFF dai de cinema peste tot prin Oradea. Nu mai e vorba doar despre a intra într-o sală, a vedea un film și a pleca acasă. Oamenii rămân la discuții, îi întâlnesc pe actori și pe regizori, merg la un cine-concert, se mută dintr-un loc în altul prin oraș. Se creează o atmosferă foarte vie și cred că asta e, de fapt, partea cea mai frumoasă.

Iar anul ăsta îmi place că mă întorc cu ceva complet diferit față de Pădurea de molizi. Sunt două filme aproape la extreme ca ton și energie. Abia aștept să văd cum va primi publicul 3 zile în septembrie și, de data asta, sper să și râdem mult împreună. 🙂