Bucuria unui spectacol de teatru înseamnă desfătarea sufletului prin imagine, sunet şi cuvânt. Pe scenă sunt actorii, pe care îi ştim, îi îndrăgim, îi recunoaştem pe stradă. Jocul lor dă viaţă unui scenariu într-o anume viziune regizorală şi într-un spaţiu creat cu multă imaginaţie. Sunt mereu vii, gata să dea totul pe scenă în faţa publicului, lăsându-şi problemele de acasă la cabină. Răsplata lor sunt aplauzele de la final şi bucuria de pe feţele celor din sală. Dar ce înseamnă crearea unui spectacol şi câţi oameni pun umărul ca la final să răsune aplauzele?

[eadvert]

Textul spectacolului

Un spectacol porneşte de la text. Poate fi un scenariu pe care teatrul îl cere, aşa cum a fost pentru spectacolul „Mult aer pentru nimic”, un spectacol non-verbal dar la care a fost nevoie de descrierea scenică, la fel ca la un film. Pentru un alt spectacol, „Invizibili”, care se speră că va avea premiera în iunie sau iulie, se va comisiona un dramaturg care să scrie pe o anumită temă, după cum explică directorul artistic al Teatrului Regina Maria din Oradea, Şerban Borda.

O altă variantă ar fi cerinţa managerului sau a directorului artistic care consideră un anume text că este potrivit la acel moment pentru una din trupele de teatru, şi atunci se caută un regizor care să monteze acel text. Dar şi un regizor poate să propună mai multe variante de spectacol.

După alegerea textului, urmează „repetiţiile la masă”, cu scenariul în faţă. Pe vremuri aceste repetiţii se întindeau pe un interval mai mare de timp, dar în noile condiţii cu restricţii, acest interval s-a redus la o săptămână, după care se trece la mişcare, un spectacol fiind finalizat în şase-şapte săptămâni.

Costume şi decor

În paralel cu repetiţiile, începe munca la cealaltă parte a unui spectacol, care se vede mai puţin. Mai întâi munca scenografului, care este un artist, şi care colaborează în mod direct cu regizorul. Cei doi cad de acord asupra unei viziuni scenografice. Sunt scenografi care fac decorurile, sunt scenografi care fac costumele, sau este posibil ca unul singur să le creeze şi pe unele, şi pe altele. Scenograful face o schiţă sau o machetă de decor la scară, apoi un deviz de materiale, după care se dă în lucru atât decorul cât şi costumele în atelierele Teatrului Regina Maria. Şi aici este vorba de muncă de tâmplărie, lăcătuşerie iarcostumele se fac în atelierul de croitorie unde sunt croitori specializaţi pe haine pentru bărbaţi şi haine pentru femei. Aceştia sunt nişte meşteşugari, de fapt, pentru că fiecare lucru realizat este un unicat.

Dincolo de cortină

O altă parte importantă în realizarea unui spectacol, nu neapărat după terminarea decorului, sunt repetiţiile „în decor marcat”, unde intervin oamenii din culise, maşiniştii. „Decorul marcat” este un decor la scară, care nu este unul final, este doar orientativ, ca actorii să ştie pe unde intră şi ies din scenă, să îşi facă o idee despre spaţiul în care joacă. Sunt regizori care cer decorul marcat de la prima repetiţie, şi sunt regizori care se mulţumesc să marcheze doar un scaun sau un obiect oarecare ca actorul să îşi imagineze că acolo este un perete.

Maşiniştii sunt cei care manevrează tot ceea ce înseamnă decor, mobilier care se schimbă de la o parte la alta a spectacolului. Lor li se alătură recuziterul, care pune la dispoziţie toată partea de recuzită, tot ce înseamnă obiect într-un spectacol, de la o simplă agrafă, la o cană sau un telefon. O listă de recuzită ajunge să aibă uneori pagini întregi, fiind o mare responsabilitate pentru recuziter ca totul să fie acolo, pregătit, pentru că altfel actorul se poate trezi în timpul spectacolului că trebuie să folosească un obiect şi nu îl are în scenă.

După ce sunt gata, costumele se predau la magazie, şi de acolo ajung la cabiniere. Acestea nu doar aduc costumele şi le duc după spectacol la spălat şi apoi înapoi la magazie. Cabinierele ajută actorii la îmbrăcatul costumelor – de multe ori fiind vorba de cosutme mai complicate. Uneori şi actorii se ajută între ei la schimbarea costumelor în timpul unui spectacol. „Cabinierele au grijă de noi, actorii, la cabină, pentru că noi tot nişte copii suntem şi avem nevoie de ajutor. Sunt oameni pe care ne putem sprijini”, spune Şerban Borda.

Sunet şi lumini

Alţi oameni pe care publicul nu îi remarcă se află în cabina din spatele sălii de spectacol. Acei oameni nu doar apasă nişte butoane. Un luminist înseamnă şi parte artistică. El colaborează cu regizorul pentru efecte de nuanţă. Iar pe lângă lumini poate fi vorba şi de video mapping, aşa cum a fost la spectacolul „Mult aer pentru nimic” la care s-a colaborat cu artistul video Ioana Ilas Bodale, care a susţinut şi un workshop la care au participat angajaţi ai Teatrului Regina Maria, tehnicieni, scenografi pentru a învăţa tehnici specifice.

Aşadar, în acea cabină din spatele sălii de spectacol sunt oamenii care se ocupă de lumini şi de sonorizare, a căror muncă este de asemenea importantă, pentru că un spectacol se întâmplă atunci, în acel moment. „Un actor s-ar putea să nu fie 100% în formă în ziua de spectacol, poate a avut o problemă. Nu suntem în fiecare zi la fel. Şi atunci trebuie să îi ai alături şi pe oamenii din spatele scenei, pe maşinişti, pe recuziteri, pe cabinieri, pe luminişti… Se întâmplă să mai uiţi, şi acei oameni au un reper, de exemplu un cuvânt, iar dacă tu nu l-ai dat s-ar putea să nu îţi dea intrarea cu muzică, sau lumini. Un sonorizator adevărat urmăreşte de fiecare dată spectacolul şi ştie exact fiecare moment”, explică directorul artistic.

„Da’ zi textul odată!”

Există în teatru şi sufleorul, cel care asigură confortul emoţional al actorului pentru că este oricând gata să îi amintească textul. În acest moment nu există acest post la Teatrul Regina Maria, dar este un post necesar. Acum este suplinit de voluntari… „Îmi amintesc de «Sfârşit de partidă» de Samuel Beckett, un spectacol cu text foarte mult. La un moment dat m-am blocat. Cu mine pe scenă era Petrică Ghimbăşan. Eu eram şi «orb», şi în scaun, şi nu mă puteam mişca. Exista în decor o gaură, unde stătea sufleorul aproape de mine. Atunci era o studentă la actorie. Ea în loc să îmi zică textul, s-a panicat şi îmi zicea prin găurica din decor «Ai uitat! Ai uitat!». Petrică o vedea, eu nu mă puteam întoarce şi avem şi nişte ochelari negri prin care mă uitam cu coada ochiului. Petrică încearca să îi şoptească: «da’ zi-i textul». La un moment dat – ca să vezi ce înseamnă sonorizator şi luminist – cei din cabină şi-au dat seama că ceva nu e în regulă, că pauza era cam mare. Şi atunci au dat un pic muzica mai tare, luminile mai jos, că… «se descurcă ei cumva». Asta înseamnă să fii echipă! Şi atunci am profitat şi i-am strigat «da’ zi textul odată!» Dar nu mai avea lumină să-l vadă! A fost o panică generală! Băieţii au fost drăguţi, dar după scurt timp au dat muzica încet şi lumina sus. Studenta s-a panicat mai tare. La care Petrică şopteşte: «ies eu…». S-a dus în culise, a deschis textul, a venit, mi-a zis replica şi totul s-a reînnodat şi am mers cu spectacolul mai departe”, îşi aminteşte amuzat Şerban Borda.

Să nu uităm că în spatele scenei mai este regizorul tehnic, ca un dirijor de orchestră, care este prezent înainte, în timpul și după spectacole, în pauze și la toate repetițiile. El face legătura între oameni, coordonează intrările actorilor pe scenă, schimbarea decorurilor, sonorizarea și luminile, acesta trebuind să înţeleagă felul în care regizorul şi scenograful văd spectacolul pentru a-l planifica din punct de vedere tehnic.

Păpuşa, prelungirea actorului

Spre deosebire de spectacolele de la Trupa Iosif Vulcan, la Trupa Arcadia se adaugă în echipa de spectacol creatorul de păpuşi. Scenografii care fac spectacole cu păpuşi sau de animaţie sunt oarecum avantajaţi, pentru că e vorba de spaţiu mai restrâns unde fiecare spectacol poate fi o feerie. Imaginaţia şi sufletul de copil capătă mai multă „zburdălnicie”.

„Cu păpuşile e ceva foarte interesant. Acolo trebuie să fii un om care chiar iubeşte meseria asta, pentru că nu poţi să faci o păpuşă să pară vie fără să iubeşti lucrurile astea. Eu iubesc foarte mult teatrul de animaţie dar nu aş putea să fac lucrul ăsta niciodată, sau poate aş putea într-un timp îndelungat. Dar e foarte interesant cum aici, actorul, faţă de ceilalţi actori care lucrează cu corpul lor, în prelungirea lui dă viaţă şi unei păpuşi. Iar pentru a crea acele păpuşi e nevoie de un mare meseriaş. Unele se pot realiza în atelierul teatrului, dar au fost cazuri când au fost comandate. De exemplu, Răzvan Chendrean e un artist care se implică foarte mult atunci când crează, pune suflet şi foarte mult timp. Eu sper să reuşim să colaborăm în continuare cu el atunci când bugetul ne va permite”, spune Şerban Borda.

Apoi păpuşa trebuie pictată, îmbrăcată, trebuie să se mişte, lucruri migăloase, de „dantelărie”, care pot fi făcute doar de oameni pasionaţi şi talentaţi. Nu oricine are răbdare şi dedicaţie pentru a face ca o păpuşă să prindă viaţă.

Un dosar stufos

La toate acestea se adaugă oamenii de pe partea administrativă (secretariat literar, contabilitate, ş.a.) care este partea ce ţine de acte, de hârtii, care este foarte stufoasă şi necesită multă muncă şi alergătură. Pentru fiecare pas care implică cheltuirea banului public trebuie să fie făcute toate actele necesare. Totul porneşte de la un referat: propun începerea repetiţiilor pentru spectacolul X. Urmează contractele, devizele şi până la tipărirea afişelor se adună de-un dosar stufos.

În condiţiile de pandemie, atunci când sălile de spectacole sunt deschise, mai trebuie ţinut cont de ce spectacole se pot juca având în vedere numărul redus de actori care au voie să fie pe scenă. În plus, înainte de fiecare spectacol actorii trebuie să îşi facă testul rapid pentru a putea juca.

Publicul, când intră în sala de spectacol, vede întregul, se bucură o oră-două de un text bine jucat, într-un decor reuşit, o poveste cu muzică, lumini şi cuvânt care te rupe puţin de nebunia cotidiană, ducându-te într-o altă lume. Din păcate, acum sălile de spectacol sunt închise, şi de aceea este un bun moment să ne dăm un pas în spate şi să vedem ce este dincolo de cortină.

Sâmbătă, 27 martie, a fost Ziua Mondială a Teatrului. Cu o mică întârziere, dar cât să ţină pentru un an întreg: La mulţi ani, dragi oameni ai teatrului!