DEREPE-ul la 80....

Mi-a scris atunci, pe două pagini ale cărţii, nu o dedicaie, ci o mică scrisoare în care îmi amintea cum l-am bătut la cap să scrie piese, zicea el…ca să jucăm la Oradea premiere absolute…

Era prietenul cel mai bun -şi fost coleg- al scriitorului Mircea Bradu , director al teatrului ani buni şi al lui Tuţu, regretatul nostru prieten, Dumitru Chirilă, unul din cei mai buni critici din România.

E drept că mie, ca secretar literar îmi revenea sarcina să ţin legătura cu dramaturgii, să le aduc aminte că ne-au promis un text etc.

După ce la Oradea jucasem „Cezar, măscăriciul piraţilor”, în regia lui Ion Deloreanu apoi „Aceşti îngeri trişti” şi „Balconul” în regia lui Alexandru Colpacci- două spectacole memorabile despre care s-au scris multe cronici elogioase, a urmat o nouă premieră absolută, piesa „Dormind pe un Şarpe” – text dificil, căruia Sergiu Savin i-a găsit „clenciul”. Derepeul se lăsa în grija regizorilor cu un fel de curiozitate specifică, cred, creatorilor autentici. Voia, cu alte cuvinte, să vadă ce descoperă în piesele lui un alt creator, regizorul, cel chemat să aducă pe scenă textul scris…Şi nu o dată recunoştea că ei, regizorii, dezghiocau atent textul piesei şi găseau în te miri ce replică pe care el, cică o tratase cu neglijenţă ( asta era o cochetărie, nimic, nici o replică la el nu era fără un sens precis!) sensuri la care pasămite el nici nu se gândise.

E şi motivul pentru care regizorii îl iubeau pe DEREPE, îi deveneau prieteni. Ca să nu mai spun că, la premieră dădea un banchet, era , adică un autor generos, spre deosebire de alţii, mai strânşi la pungă…Acolo , la un pahar de vin se dezlegau limbile, actorii , regizorul, scenograful ( a, da, şi secretarul literar) povesteau, bârfeau, se amuzau…şi, dacă venea şi delicata lui soţie, Angela, care ne-a devenit prietenă, seara era şi mai reuşită.
În ţară erau câţiva regizori care „îl ştiau pe de rost” pe DeRePe..simţeau perfect ce a vrut să comunice dramaturgul, care era subtextul unor replici ce păreau uneori la prima vedere încâlcite şi alambicate. Dar ei ştiau CUM să le pună în valoare şi cum să fie rostite. Iar sensurile, adesea periculos de subversive, ne dădeau bătăi de cap în faţa cenzorilor vigilenţi nevoie mare….Erau, aş putea zice, experţi în DEREPE….Între ei trebuie să-i numesc pe Alexandru Colpacci, pe Eugen Mercus la Târgu Mureş şi Braşov, pe Ion Ieremia ( care a semnat câteva spectacole de mare valoare la Naţionalul din Timişoara), Nicolae Scarlat şi, nu în ultimul rând, Silviu Purcărete – azi un mare nume în regia europeană- care a pus în scenă la Craiova, „Piticul din grădina de vară”, într-o lectură de o originalitate frapantă.

Din păcate, după 90, deşi el continuă să scrie, teatrele nu-l mai joacă, unii asimilând persoana publică, cea de preşedinte al Uniunii Scriitorilor (în anii 80, până la revoluţia din decembrie) cu cea de scriitor. Cei din breasla teatrală însă, ceva mai departe de cabalele scriitoriceşti continuă să-l citească, să-l socotească un prieten şi să admire inteligenţa, talentul şi fantezia lui, inepuizabile, ca prozator şi ca dramaturg deopotrivă.
Îi doresc încă o vreme ( „cât mai avem treabă pe aici”, cum spunea un mare critic) sănătate, vervă, putere de muncă, aceeaşi deschidere spre oameni şi spre cetate, pe care i-o ştiu bine doar cei care-l citesc cu atenţie….

Cu drag,
Elisabeta Pop