Un exemplu concret arată unde se duc banii. La un salariu brut de 10.000 de lei, angajatului îi sunt reținuți 2.500 de lei reprezentând contribuția la pensie (CAS), 1.000 de lei pentru sănătate (CASS) și 650 de lei impozit pe venit. În final, salariul net este de 5.850 de lei.

Pentru angajator, costul este însă mai mare. Acesta achită suplimentar 225 de lei, contribuția asiguratorie pentru muncă (CAM), astfel că un salariu brut de 10.000 de lei ajunge să coste compania 10.225 de lei.

Practic, din costul total al unui loc de muncă, aproximativ 42,8 lei din fiecare 100 de lei reprezintă taxe și contribuții, iar aproximativ 57,2 lei ajung la angajat sub forma venitului net.

Pentru comparațiile internaționale este folosit indicatorul „tax wedge”, care arată diferența dintre costul total suportat de angajator și venitul net primit de angajat.

În 2025, pentru un salariat singur, fără copii, remunerat la nivelul salariului mediu, tax wedge-ul României a fost de aproximativ 42,8%, față de 40,3% media UE și 35,1% media OECD.

România nu este membră OECD, însă datele privind sistemul fiscal românesc sunt incluse în comparațiile realizate prin metodologia organizației.

România nu se află însă în fruntea clasamentului european. În 2025, indicatorul a ajuns la 52,5% în Belgia, 49,3% în Germania, 47,2% în Franța, 47,1% în Austria și 45,8% în Italia. La polul opus, în Polonia era de 35%, în Irlanda de 32,6%, iar în Marea Britanie de 32,4%.

Diferențele dintre state nu țin doar de impozitul pe venit. Contează contribuțiile sociale, deducerile, beneficiile familiale și alte mecanisme fiscale.

Impozitul de 10% nu spune toată povestea

În România, povara fiscală este determinată în principal de contribuțiile sociale. Pentru salariul de 10.000 de lei, angajatul plătește 3.500 de lei CAS și CASS, iar impozitul pe venit este de 650 de lei. La acestea se adaugă cei 225 de lei plătiți de angajator drept CAM.

De aceea, simpla comparație a cotelor de impozit pe venit poate fi înșelătoare. Un impozit de 10% nu înseamnă automat o taxare redusă a muncii.

Problema este mai vizibilă în cazul veniturilor mici. România are o cotă unică de 10% și contribuții sociale obligatorii de 35%, ceea ce face ca diferența de taxare între veniturile mici și cele mai mari să fie relativ redusă. Consiliul UE și OECD au indicat nivelul taxării veniturilor mici drept una dintre vulnerabilitățile sistemului fiscal românesc.

Datele Comisiei Europene indică o situație aparent paradoxală. În 2024, veniturile fiscale ale României au reprezentat 27,9% din PIB, în timp ce media UE a fost de 39,4%.

În Uniunea Europeană, taxele și contribuțiile provenite din muncă reprezintă principala categorie de venituri fiscale, cu 51,5% din total în 2024.

În România, nivelul redus al veniturilor fiscale este pus în legătură în analizele internaționale cu factori precum economia informală și problemele de colectare. OECD estimează că economia informală a reprezentat aproximativ 27,1% din valoarea adăugată brută, un nivel ridicat în comparație europeană.

Astfel, România are o situație fiscală atipică: munca este taxată semnificativ, dar statul colectează, raportat la PIB, mult mai puține venituri fiscale decât media europeană.

Pentru angajat, diferența se vede cel mai simplu în fluturașul de salariu: la un brut de 10.000 de lei, rămân 5.850 de lei. Pentru firmă, același angajat costă 10.225 de lei. Diferența dintre cele două sume este rezultatul contribuțiilor și impozitelor aferente muncii.