În fiecare săptămână, lângă Biserica cu Lună din Oradea, un profesor își sprijină tabla de o bancă și începe să rezolve ecuații în fața trecătorilor. Unii îl ascultă câteva minute, alții îl privesc ca pe un excentric. Puțini știu însă că omul din fața lor poartă aceeași luptă de aproape un sfert de secol. O luptă care i-a adus 17 medalii naționale, dar care l-a costat cariera de profesor.

În jurul lui nu se adună zeci de elevi. Nu există catalog, nici clopoțel. Doar o tablă, un profesor și oameni care încetinesc pasul, încercând să înțeleagă de ce cineva ar veni de bunăvoie, în mijlocul orașului, să predea matematică. Nu protestează pentru salarii și nici pentru o funcție. Spune că protestează împotriva felului în care se predă matematica în România. Iar pentru asta este dispus să vorbească oricui se oprește câteva minute în fața tablei.

„Ideea era să atrag atenția asupra problemei matematicii. Oamenii se opresc și mă ascultă. Este o formă de protest împotriva nepăsării noastre, a adulților, față de ceea ce se întâmplă cu învățământul. Nu se pune bază pe creativitate în științele exacte”, spune profesorul.

Privindu-l astăzi, ai impresia că vezi un pensionar pasionat de matematică, hotărât să-și ocupe timpul liber într-un mod neobișnuit. În realitate, tabla din centrul Oradiei este doar ultimul capitol al unei povești începute cu aproape 25 de ani în urmă.

Voia să schimbe felul în care se predă matematica

Ioan Ursu spune că a absolvit Facultatea de Matematică din Iași în 1975 și că primul său post a fost la Grupul Școlar de Petrol din Moinești, actualul Colegiu Tehnic „Grigore Cobălcescu”. A rămas acolo 23 de ani. Își amintește de perioada aceea cu mândrie. Vorbește despre elevii care au ajuns la facultate, despre secția de Informatică pe care spune că a înființat-o și despre cele 17 medalii obținute de elevii săi la olimpiadele naționale. Dar succesul nu este ceea ce îi revine cel mai des în memorie. Îl urmărește, mai degrabă, o întrebare pe care și-a pus-o încă din anii ’80. De ce învață copiii matematica pe dinafară, fără să o înțeleagă?

„În urmă cu 40 de ani am simțit că partea printată nu mai merge. Manualele și forma în care este prezentată matematica sunt complet depășite. Am fost și metodist și mă duceam în școli și vedeam că profesorii nu înțelegeau foarte bine ce informații trebuie să prezinte. Se chinuiau să predea ceea ce nici ei nu înțelegeau”.

Convingerea aceasta avea să-i schimbe întreaga carieră. Înainte ca lecțiile pe YouTube, platformele online sau cursurile video să devină ceva firesc, Ursu era convins că matematica trebuie scoasă dintre coperțile manualului și pusă în imagini.

„Introducerea tehnologiei a fost pentru mine declicul. Când au început să apară rezultatele, am fost singurul profesor cu patru elevi la Olimpiada Națională de Matematică doi ani consecutiv. Atunci m-am gândit că, dacă lecțiile care i-au dus pe copiii aceștia atât de sus ar fi fost filmate, ce bine ar fi fost.”

Pentru el, camera video nu era un moft tehnologic, ci un nou manual. Unul în care elevul putea opri explicația, putea reveni asupra ei și putea înțelege demonstrația în propriul ritm. Ani mai târziu, avea să numească proiectul „videomanual”. Și era convins că acesta poate schimba felul în care se învață matematica.

Când ideea s-a lovit de sistem

La început, spune profesorul, proiectul a fost privit cu interes. Ajuns în Bacău, unde afirmă că a ocupat pentru scurt timp funcția de inspector general adjunct, le vorbea tuturor despre planul său de a filma lecțiile de matematică.

„Am spus peste tot că vreau să îmi iau o cameră și să filmez lecțiile în clasă. La început toți au fost deschiși, mi-au oferit chiar și amfiteatru. Ministrul Mihai Hârdău m-a chemat la București să povestim. Credeam că ideea mea va merge mai departe”.

Entuziasmul avea însă să dispară repede. În 2007, în jurul profesorului izbucnea unul dintre cele mai controversate conflicte din învățământul românesc. Presa vremii vorbea despre proteste ale elevilor, cercetări disciplinare și un profesor care își filma orele fără să renunțe la convingerea că numai astfel poate construi videomanualul la care visa. Un an mai târziu, contractul său de muncă era desfăcut. La aproape două decenii distanță, conflictul rămâne greu de redus la o singură explicație. Ioan Ursu susține că principala problemă nu au fost filmările, ci refuzul lui de a gira un sistem pe care îl considera profund greșit. Spune că a primit clase în care elevii aveau note de opt, nouă și zece, dar că nivelul lor real era mult mai scăzut. Din punctul lui de vedere, ar fi fost necinstit profesional să confirme acele medii doar pentru ca situațiile școlare să fie încheiate fără probleme.

„Nimeni nu vrea schimbare. Vor să mergem în varianta aceea în care ne este călduț și nu contează dacă elevii sunt pregătiți sau nu. Trebuie să meargă și meditațiile mai departe”.

Elevii vedeau însă lucrurile diferit. Ei reclamau că profesorul îi filma în timpul orelor, că publica imagini cu elevi care nu știau să răspundă, că atmosfera devenise tensionată și că refuza să le încheie mediile. Conducerea școlii îl acuza, la rândul ei, că nu respectă programa, că provoacă permanent conflicte și că transformase clasa într-un experiment pedagogic. Pentru Ursu însă, concedierea nu a însemnat și abandonarea ideii.

A refuzat să renunțe

În 2010 și-a luat o tablă sub braț și o cameră video. A început să filmeze lecții în grădină, în stupină, apoi oriunde găsea un loc liniștit. Încet, videomanualul despre care vorbise ani întregi a început să prindă contur. Astăzi, pe platforma sa sunt peste 2.000 de lecții. Mai importante decât cifrele sunt însă mesajele pe care le primește.

„La subsolul celor peste 2.000 de lecții sunt mii de comentarii. Am întâlnit un copil care mi-a spus că a învățat cu Proful Online și că acum este în clasa a XI-a. S-a uitat la mine și mi-a spus doar atât: «Ați îmbătrânit față de cum arătați în filmuleț»”.

În timp ce multe dintre ideile pentru care era privit cu scepticism au devenit între timp normale, lecții online, explicații video, platforme gratuite pentru elevi, profesorul este convins că problema de fond a rămas aceeași.

„Programa de matematică este prost organizată. Profesorii au o gândire robotizată. Nu li se explică elevilor cum se ajunge la regulile pe care trebuie să le aplice. Doar le aplică și cer rezultate. Nu știu să explice. De aceea videomanualul este o necesitate”.

În opinia sa, rădăcina problemei nu este lipsa tehnologiei, ci lipsa creativității.

„Singura care poate lupta împotriva tendinței de robotizare a gândirii este creativitatea”.

Poate tocmai de aceea continuă să iasă cu tabla în centrul Oradiei. În jurul lui, oamenii continuă să se oprească pentru câteva minute. Unii pleacă zâmbind, alții clatină din cap, iar alții intră în vorbă cu profesorul. Poate că nu toți îi împărtășesc convingerile. Poate că nici nu îi cunosc întreaga poveste. Dar, pentru câteva clipe, omul cu tabla rezemată de o bancă reușește exact ceea ce și-a propus: să-i facă să se întrebe dacă nu cumva matematica și școala, în general, ar putea fi predate și altfel.