Valeria Florentina Bunica este profesor pentru învățământul primar la Liceul de Arte din Oradea. Absolventă a Liceului Pedagogic – actualul Colegiu Național „Iosif Vulcan” și a Facultății de Arte Plastice, secția Pedagogia Artei, și-a dedicat întreaga viață copiilor aflați la început de drum.

În patru decenii de carieră a văzut generații întregi crescând, schimbându-se și devenind adulți. Dacă ar trebui însă să aleagă un singur moment care să îi confirme că și-a ales bine profesia, nu ar vorbi despre premii sau rezultate, ci despre întâlnirea neașteptată cu foștii săi elevi, la 20 de ani după terminarea ciclului primar.

Când elevii se întorc acasă

Pentru Valeria Bunica, ideea de a deveni dascăl a început înainte ca ea să ajungă la școală. A fost un vis moștenit.

„La începutul carierei, mama și-a dorit să fie dascăl. Căile vieții au purtat-o pe alt drum, dar în suflet a rămas cu această dorință. Așa a ajuns la mine ideea de a fi dascăl. Deși eram la început atrasă de Medicină, am ajuns pe acest drum. Mi s-a potrivit, iar destinul a fost cel care a trebuit să fie, pentru că, deși am absolvit și alte studii, sufletul mi-a rămas la cei mici”, spune învățătoarea.

În 40 de ani de carieră s-au adunat sute de elevi, însă mulți dintre ei au rămas aproape și după ce au părăsit băncile școlii.

„Nu demult mi-au făcut o surpriză. Au venit la 20 de ani de absolvire a învățământului primar, fără ca eu să știu că vom fi cu toții împreună. A fost foarte emoționant. Ideea de a ține legătura cu dascălul vine și de la ei, pentru că foarte mulți, care sunt astăzi medici, profesori sau lucrează în alte domenii, au solicitat o întâlnire și am convenit să avem o activitate intitulată «Muzica între profesie, pasiune și artă»”, povestește aceasta.

Dincolo de emoția revederii, întâlnirea a fost pentru ea confirmarea faptului că relația dintre o învățătoare și elevii săi depășește cu mult anii petrecuți împreună în clasă.

„Fac cu pasiune ceea ce fac și îmi doresc ca primii pași ai copiilor pe tărâmul școlii să fie făcuți cu încredere, chiar dacă sunt temători la început. Să câștige încrederea în ei și să vină la școală cu plăcere. Să înțeleagă că ceea ce fac aici fac pentru ei. Nu venim la școală pentru că știm tot, venim la școală pentru că aici învățăm. Și nu este o problemă dacă se întâmplă să nu știm, să avem scăpări sau să greșim”, explică dascălul.

În toți acești ani a încercat să construiască nu doar o clasă, ci o comunitate în care părinții, elevii și învățătoarea să formeze o echipă.

„Important este ca părinții să conștientizeze că micuții pot să greșească și că nu trebuie comparați cu alții. Fiecare vine cu un potențial atunci când intră în clasa pregătitoare, iar ideea este ca fiecare să progreseze în ritmul lui. Dacă astăzi copilul este mai bine decât ieri, dacă a acumulat cunoștințe și s-a dezvoltat intelectual câte puțin, în fiecare zi, este foarte bine. În momentul în care între părinte și dascăl există o echipă, iar copilul știe acest lucru, rezultatele sunt pe măsura așteptărilor tuturor”, afirmă Valeria Bunica.

Ce au câștigat copiii și ce au pierdut

Privind în urmă la primele generații pe care le-a avut în clasă și la copiii de astăzi, învățătoarea observă schimbări importante.

„Eram mai timorați, nu eram atât de încrezători în forțele noastre și nu aveam curajul de a comunica și de a dialoga cu dascălii așa cum se întâmplă astăzi. Este un punct pozitiv pe care eu îl apreciez: faptul că îi încurajăm să își spună părerile, să pună întrebări deschis, fără să se teamă de ce va spune dascălul sau părintele. Copiii sunt astăzi altfel. Au posibilitatea să se informeze din diferite surse și să comunice de la vârste fragede. Generațiile de astăzi au mai mult curaj decât cele pe care le-am avut la începutul carierei”, spune aceasta.

Există însă și o schimbare care o îngrijorează.

„Din păcate, în graba noastră, a tuturor, părinții nu mai au timpul necesar să discute cu copiii, să-i înțeleagă, să le afle părerile și nevoile dincolo de cele materiale. Ce am observat în ultimii ani este că acest aspect s-a accentuat. Și copiii sunt cuprinși în tot felul de activități și ajung și ei, ca niște oameni mari, să aibă programul foarte încărcat. Când discutăm în clasă despre familie, majoritatea își spune același of: nu am destul timp să petrec cu familia mea. Părinții ajung târziu acasă, copiii ajung și ei târziu, cu toții sunt obosiți. Rămâne weekendul, dar de multe ori nu este suficient”, spune învățătoarea.

Ea crede că școala trebuie să ofere copiilor nu doar cunoștințe, ci și încrederea că pot reuși.

„Școala este cel mai bun lucru pe care îl poți oferi unui copil. Obișnuiesc să le spun că ceea ce nu ne poate lua nimeni este ceea ce avem în minte și în suflet. Au nevoie de mai multe încurajări din partea părinților. Acum se pune piatra de temelie. Dacă este susținut și încurajat, mai târziu îi va fi mult mai ușor”, afirmă aceasta.

Performanța nu trebuie pedepsită

Din aceeași rațiune s-a născut și concursul „Știi și câștigi”, organizat de peste două decenii.

„Evaluările sunt benefice, dar sunt mereu seci. În urmă cu peste 20 de ani am gândit acest concurs pentru ca elevii să recapituleze cu bucurie. Copiii câștigau și câștigă premii mărunte: rechizite, creioane, cărți, dulciuri. Unul dintre elevi a suferit foarte mult când și-a pierdut creionul câștigat la concurs. Avea multe creioane, dar acela era special, pentru că era câștigat prin munca lui. Copiii prețuiesc mai mult ceea ce obțin prin propriul efort”, explică Valeria Bunica.

La fel de ferm vorbește și despre tendința de a elimina competiția școlară de teama diferențelor dintre copii.

„Existau olimpiade școlare la matematică și limba română încă din clasa a IV-a. De ce să nu vadă copilul că poate să exceleze? Dacă mie îmi place matematica și vreau să performez, de ce să nu am această posibilitate? Colegul meu poate sau nu poate, dar asta nu înseamnă că nu este valoros. Îi frânezi pe cei mai buni și nu cred că trebuie uniformizat totul în felul acesta”, spune dascălul.

Poate tocmai de aceea își amintește atât de bine una dintre primele generații de după Revoluție.

„Erau 36 de elevi năzdrăvani, motivați să muncească. A fost o serie cu care am luat multe premii la olimpiade. Și le spuneam mereu să vină să întrebe când nu știu ceva, pentru că omul cât trăiește învață. N-am să uit niciodată că, de Sfântul Valentin, am găsit clasa plină de baloane, o cană pe care scria «cea mai dragă învățătoare» și o revistă care se numea «Bunica știe tot»”, povestește ea zâmbind.

După patru decenii la catedră, concluzia este simplă.

„Clasa este a doua familie și petrecem foarte mult timp împreună. De multe ori părinții nu reușesc să le cunoască temerile și frământările, așa cum le cunosc eu. Am vrut întotdeauna să fiu, în primul rând, o prietenă a lor. Prietenia înseamnă respect, stimă și reciprocitate. În momentul în care nu îți este teamă, dar îl respecți pe celălalt, atunci poți să comunici, să clădești lucruri și să obții rezultate”.

Iar atunci când vorbește despre foștii săi elevi, vocea i se schimbă aproape imperceptibil: „sunt mândră de ei, indiferent în ce domenii profesează. Sunt mândră că au reușit”.