Trăiește și muncește în Oradea, în limita timpului liber se antrenează aproape zilnic pe potecile și drumurile din jurul orașului și, ocazional, aleargă pe traseele montane din județ. Orădeanul Csaki Karoly – Karcsi pentru cunoștințe și prieteni, fratele geamăn al lui Istvan, de curând, pe finalul verii, și-a pus în palmares cel mai provocator ultramaraton european – Ultra-Trail du Mont-Blanc (UTMB) – 171 km de alergare pe trasee montane din trei țări și o diferență de nivel cumulată de 10.000 m.

[eadvert]

Concursul a aliniat la start 2347 de alergători, din care doar 1521 au și terminat cursa. Orădeanul s-a clasat pe locul 124 în categoria open, pe locul 36 în categoria V1H și locul al doilea între alergătorii montani români care au participat, după brașoveanul Robert Hajnal, sportiv profesionist.
„UTMB e cel mai cunoscut concurs pentru cei din comunitatea de alergători montani. Participarea și finalizarea cursei e o provocare pentru oricare alergător”, ne-a relatat Karcsi.

Ajuns în acest punct important pentru pasiunea sa, sportivul apreciază că s-a apucat destul de târziu de alergat dar că asta nu a fost neapărat o problemă.

„Am început târziu, cum ar veni, în viață. Aveam 31 de ani când am început să alerg, acum am 42. Povestea a început că mergeam destul de des în alergări scurte de 5, 6 sau 10 km, aici, pe dealuri, în jurul orașului. În 2009 am început mai serios și totul a pornit de la prietenii noștri care au zis să mergem la Maratonul Piatra Craiului. M-am antrenat, atunci, trei zile și apoi ne-am dus la maratonul montan, în octombrie 2009. Îmi amintesc că fost cu ploaie la start, a plouat vreo 3 sau 4 ore din 7 ore și 40 de minute cât am alergat eu”, relatează el.

Ultramaratonul este categoria superioară ca dificultate – orice cursă care depășește lungimea de 42 de km și implică diferențe de nivel importante. În concursurile din țară, diferența de nivel este undeva la 2200 – 2400 sau puțin mai mult, în limita altitudinii reliefului.

După ce a bifat maratoane și ultramaratoane montane românești și străine la rând, ideea de a aborda provocarea UTMB a devenit tot mai insistentă.

„Prima dată am avut ideea să particip acum 5 ani. Prima încercare de înscriere a fost în 2018, pentru a participa la cel din 2019. De fapt, participarea la concursul acesta se face, parțial, și prin tragere la sorți a celor înscriși. Alergătorii care au punctaje de performanță peste 750 intră automat. Eu nu am avut decât 646 așa că am mers pe tragerea la sorți, dar n-a ieșit. Pentru concursul din acest an, peste 10.000 de oameni au participat la tragerea la sorți, din toată lumea, pentru 2400 de locuri. Accesul a fost garantat, conform tradiției, doar pentru cei din categoria Elite.

Selectat în tragerea la sorți, Karcsi a participat bazându-se strict pe asistență din partrea prietenilor și pe resursele financiare proprii, fără sponsori.
Cu satisfacția unui rezultat bun, în acord cu așteptările, orădeanul apreciază că UTMB este cel mai dificil dintre concursurile terminate.

„Cursa a început vineri, în 27 august, la ora 17:00. Startul s-a dat în Chamonix și am teminat duminică dimineața la ora 00:16 minute. Am avut un punct de revitalizare la Courmayeur, unde am putut trimite, înainte de cursă un dropbag (un săculeț cu haine de schimb și alimentele preferate n.r.). Ajutoarele mele au venit la Trient și la Vallorcine. Cât stai pentru revitalizare se ia din timpul tău. Ceasul se oprește doar la final. În plus, mai sunt și timp limită între punctele de control, cei care nu ajung la puncte în acei timp sunt descalificați, nu mai sunt în cursă”, relatează el.

Și-a setat, inițial, un timp de 30 de ore pentru cursă și a terminat în puțin peste 31. Viteza medie pe concurs a fost de 5,5 km pe oră. Viteza medie pe urcuș diferă în funcție de dificultate, la 1 la 3,4 km pe oră, în funcție de particularitățile fiecărui traseu. Ca unul antrenat mai ales în Bihor, unde muntele e, de fapt, mai mult un deal, alergătorul orădean spune că „contează mai mult înclinația pantei, pentru mine. Unde mă antrenez eu nu prea avem pante foarte înclinate, în jurul Oradiei. Ultimele urcări din concurs au fost în mod particular dificile pentru că erau niște pași imenși de urcat”.

A contat mult, spune el, și cunoașterea traseului – în cazul UTMB de anul acesta, pentru Karcsi, necunoașterea traseului, de fapt: „în general, contează foarte mult dacă știi traseul, în stabilirea strategiei pentru o cursă. E mult mai greu dacă nu cunoști traseul pentru că nu știi cum să dozezi efortul pe porțiunile dificile. Pentru mine, cea mai mare parte din traseul UTMB a fost la prima vedere, deloc nu-l cunoșteam. Cu două zile înainte de concurs am apucat să alerg ultima porțiune din traseul de concurs. Înainte, am mai întrebat și pe prietenii care participau. Surprizele au venit de la km 123 – 130, ultimele trei urcări. Eu mi-am propus un timp de cam 30 de ore și am reușit la 31. Nu sunt deloc nemulțumit, sunt foarte fericit, dar aș fi putut mai bine dacă aș fi știut traseul dinainte. Psihic, au fost mici fracturi de moral. Când vedeam pantele acelea în fața mea mă gândeam cât de greu va fi ce mă așteaptă. Mai ales cele trei de la final au fost dificile, niște urcușuri foarte grele”.

Mai spune că niciun moment nu i-a trecut prin cap să renunțe. Cum și-a „cheltuit”, mental cele 31 de ore de alergare: „Prima dată, chiar la început, a fost entuziasmul și adrenalina că sunt la cursa la care am visat să fiu. Mulțimea aceea de oameni… alergam acolo în cordon, alături de concurenți și în primul minut mi s-a făcut pielea de găină de emoție, nu am mai avut senzația pe care ți-o dă o mulțime atât de mare de oameni care aclamă și aplaudă de pe margine. Peste douăzeci de mii de oameni au fost pe marginea bulevardului principal din Chamonix, unde se ia startul. În cursă, pe porțiunile mai puțin dificile mă gândeam la viața mea, la ce am făcut și ce pot face mai bine, ce urmează. Următroarea provocare va fi să-l termin UTMB mai repede. Acum nu pot estima când sau în cât timp, totul va depinde de cât mă pot antrena pe lângă muncă. Sunt, totuși, alergător amator”.

Efort fizic sau psihic?

Efortul pentru finalizarea unui ultramarator montan e titanic, Csaki Karoly spune că e la fel de important și antrenamentul fizic cât și cel pentru rezistența mentalului: „și psihicul se antrenează dar mai greu decât fizicul. La mulți alergători, fizicul cedează mai repede. Atunci când corpul doare, psihicul abandonează. Eu, din punct de vedere psihic, cred că pot să rezinst până mă distrug, atât pot continua. Ar fi posibil să nu mă mai țină piciorul, de exemplu, dar mintea să îmi spună, totuși, să continui. De aceea, dacă mă accidentez, fac în cap o evaluare a situației: care pot fi efectele pe termen lung și dacă merită sau nu să continui. Ca principiu, niciun concurs, cât de mare să fie el, nu merită. Dacă te distrugi într-un concurs poți fi nevoit să te retragi din concursuri chiar și doi ani de zile, iar asta înseamnă mult timp pierdut și mult efort pentru recuperarea condiției fizice anterioare”.

Pregătirea sa fizică obișnuită constă din alergări care cumulează, pe săptămână, între 70 și 110 km, pe dealurile în jurul orașului. Între cele mai uzuale traseee: Oncea – Săldăbagiu de Munte, Pădurea Săldăbagiu și înapoi. În weekend, turiștii îl pot vedea alergând prin Padiș, Vârtop, Șuncuiuș sau Stâna de Vale. JB-C.GH.

Respect pentru sport și natură

Cele mai tari ultramaratoane au o medie de vârstă a participanților de peste 30 de ani. Motivul, consideră alergătorul orădean, ține de maturizare: „omul, cum îmbătrânește se întărește mental”.

Despre UTMB, al cărui traseu pornește și se încheie și cochetul Chamonix și care înconjoară Mont Blanc pe teritoriul a trei țări – Franța – Italia – Elveția și revine în Franța, Karcsi Csaki spune că este, în plus, o lecție de sportivitate, respect pentru sport și conservarea naturii. O pledoarie pentru explorarea muntelui cu entuziasmu, cu respect pentru natură, cu mijloace oneste și curate: „atmosfera la concurs e de familie foarte mare dar în care, datorită numărului foarte mare de voluntari, sunt acoperite prompt toate nevoile sportivului. Asistența pe care o oferă voluntarii este uimitoare, rapiditatea cu care te servesc și amabilitatea lor sunt de admirat. Se vede o cultură a sportului care, din păcate, nouă ne lipsește.

În țările cu cultură pentru sport și natură, pe trasee sunt refugii normale, cu cazare și masă, dar fără acces auto. Sunt accesibile pe jos și alimentarea cu produse se face cu elicopterul sau cu animale. Pe traseele din Franța am văzut cum administratorii refugiilor făceau alimentarea cu produse cu ajutorul măgarilor. La aceste refugii te poți caza sau poți face mici cumpărături, ori poți comanda o gustare rapidă, o omletă sau mâncăruri gătite, de exemplu.

La noi, chiar dacă ești la munte, dacă nu ești în mașină, nu ești om pe drum, nu te respectă. Mulți trec în viteză, foarte aproape pe lângă tine, ridică praful de nu mai poți nici respira. Educația și mentalitatea puțin ar trebui schimbate la noi, ar fi bună o deschidere mai mare spre natură. Când ies din oraș, oamenii să nu iasă doar la grătar, ci și pentru drumeții, pe mai multe zile și fără mașină. Sunt mulți care coboară din mașină, se întorc cu spatele spre peisaj și fac un selfie spectaculos cu muntele. Nu se vede, dar picioarele le sunt, multora, pe asfalt…”