Cum vă explicaţi că, deşi e un concert greu, lumea vă ascultă cu interes, cu o tăcere desăvârşită?
Ioan Bocşa: Da, e un spectacol greu. Colindatul nu este doar cântare, ci presupune o stare, pe care dacă o ai, colinzi, dacă nu o ai, cânţi. Este diferenţă între cântat şi colindat. Cred că marea performanţă pe care o facem împreună cu colegii din Ansamblul „Icoane” este că am reuşit să le creem o stare de colindat.
Cum vă explicaţi succesul în ciuda faptului că predomină comercialul?
I.B.: Cred că secretul nu la noi stă, ci la public. Sunt convins că lumea are ceva în genă. Chiar dacă nu a mai auzit vreodată colindele ăstea (acestea sunt colinzi care s-au colindat acum sute de ani la noi), când le aude se activează ceva din spiritualitatea proprie. Acesta cred că este secretul.
De unde vă culegeţi versurile? Cine le culege?
I.B.: Colindele le-am cules şi noi. Personal, dacă e să mă exprim în cifre, am cules în jur de 2.500 de colinde. Altele le avem din fonoteci, din cărţi. O parte din repertoriu este cules acum 100 de ani.
Cum aţi reuşit să le descoperiţi?
I.B.: Am umblat în teren mai bine de 30 de ani şi am reuşit să culeg, aşa cum v-am spus, 2.500 de colinde noi din Transilvania. Am editat două volume de colinde. Împreună cu doamna profesoară Ileana Szenik, am editat cea mai importantă lucrare pentru mine, din punct de vedere profesional – un catalog tipologic al colindei transilvane. Este o carte bilingvă – română-engleză. Din culegeri ale înaintașilor, din fonoteca Institutului de Folclor din Cluj şi a Academiei de Muzică și din culegerile proprii, am catalogat peste 7.500 de colinde, tot ce s-a cules de la 1900 încoace.
La Oradea, în concert, am auzit colinde din Transilvania. V-aţi axat pe o localitate anume? De pildă, Oarda de Jos – Alba.
I.B.: Nu, nu, ci din toată Transilvania.
De ce aţi ales ca ansamblul să poarte numele „Icoanele”?
I.B.: Ar putea fi mai multe motive. Dar haideţi să pornim de la modalitatea noastră, de la stilul de a cânta. Este un stil arhaic şi poate am putea face o pararelelă cu stilul icoanelor pe sticlă. Şi ca vechime, naivitate, şi ca autenticitate a interpretării. Iar un alt motiv pentru care Ansamblul se numeşte „Icoane”… Aţi văzut că sunt 30 şi ceva de fete şi 12-15 băieţi, fiecare cu costumul lui de-acasă. Tinereţea are frumuseţea icoanei.
Aţi încheiat concertul din cadrul Târgului de Crăciun cu fraza-îndemn: ,,Prin colind şi obiceiuri putem schimba în frumos şi în bine lumea”. Dezvoltaţi!
I.B.: Aceasta este concepţia ţăranului şi a feciorilor colindători. Noi acum încercăm să ne convingem să credem, ei (ţăranii, cu feciorii şi fetele lor) erau foarte pătrunşi. Colinda avea o funcţie extraordinar de importantă în comunitate. Colinda, perioada colindatului decidea ce se va întâmpla şi cum se va întâmpla anul viitor: recolte, fertilitate, căsătorii. Este un univers întreg colinda, care, practic, cuprinde toate aspectele vieţii.
V-aţi concentrat foarte mult pe cercetare şi aţi preferat catedra, în timp ce colegii dumneavoastră de scenă au insistat pe latura artistică. De ce aţi ales astfel?
I.B.: Pentru că sunt profesor. Asta mi-e profesia. Şi colinda este genul meu de suflet. Mi-am dedicat câteva zeci de ani culegerii în teren, analizei şi cercetării şi editării lor.
Nu v-aţi abătut de la tradiţional. Nu v-a tentat niciodată comercialul?
I.B.: Obligaţia noastră este tocmai să oferim o alternativă (este o obligaţie profesională, fiindcă noi suntem în Academia de Muzică). Eu nu critic comercialul, nu spun că sunt non-valori, dar noi încercăm să oferim o alternativă. Publicul este cel care hotărăşte.
Cum aţi reacţionat când aţi aflat despre piesa „Nu plânge, Ana!”, inspirată din al dumneavostră celebru „Ană, zorile se varsă”?
I.B.: Nu a fost nicio surpriză, fiindcă am discutat cu interpreta, căreia i-am dat acordul de a se inspira. De ce ar fi o problemă? În muzica simfonică nu se preiau teme din folclor şi nu se autosesizează nimeni. Din contră, îi ridică valoarea şi ne face un serviciu şi nouă, creşte vizibilitatea părţii de folclor.
Citiți principiile noastre de moderare aici!