În opinia domniei sale, „Providenţa” explică direcţia şi deplasarea evenimentelor din univers şi sensul final şi rostul tuturor lucrurilor care se întâmplă în univers.
JB: Spuneţi-ne câteva cuvinte despre semnificaţia sărbătorii Paştelor?
DR. Pantiş: Isus a fost răstignit în Ierusalim în timpul marii sărbători a anului religios iudaic de Paşte.
Oraşul Ierusalim era ticsit de oameni şi din pricina implicării gloatelor în procedurile cvasilegale e clar că publicul era la curent cu ceea ce se petrecea. Martin Luther scrie: “Nouă ne-a fost dat Cuvântul Întrupat”, care a fost aşezat în iesle şi atârnat pe lemnul crucii”! Poziţia lui Luther este cunoscută de acum: “Dumnezeu a descoperit tot ce îi trebuie omului sau ceea ce acesta poate pricepe pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, prin Hristos”. La Epistola către Galateni, 4:4-5, Sf. Pavel foloseşte practic în contextul original o expresie magnifică („to pleroma tou charonou” – expresie pedantă, ce semnifică un scop încorporat în procesul istoric) pentru a enunţa însăşi miezul filozofiei creştine a istoriei: „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie, născut sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea”. Biblia se citește de fapt, în mare parte, ca o relatare istorică. Iată „firul acţiunii”:
− O familie de nomazi migrează în Egipt.
− Devine un mare trib.
− Scapă din robie,
− Se întoarce în țara de unde plecase, redobândind-o prin forță.
− Se naște o națiune.
− După o perioadă de înflorire, această națiune se scindează;
− Apoi se năruie sub atacurile vecinilor.
−”Noile imperii” ale Greciei și apoi ale Romei cuceresc teritoriul, iar pe cuprinsul acestui „stat-marionetă” apare mai mult decât un profet, – Mesia.
− Avea să fie executat, iar învățăturile sale pun bazele unei religii noi; moștenirea iudaică devine un bun comun, al tuturor celorlalte neamuri.
Acestea sunt pe scurt faptele dintr-o perspectivă exterioară, dar „profeții descind înspre straturile de profunzime”:
−”Dumnezeu face un legământ cu o anumită familie”, pe care ulterior o eliberează din Egipt.
−”Le arată acestor oameni aleși calea prin pustia neîndurătoare a Sinaiului și îi conduce în campania de redobândire a unei țări, din mâna altor neamuri”.
− Poporul își încalcă legământul cu Dumnezeu în mod repetat.
− Urmează răzvrătiri și pedepse; aproape de fiecare dată, sub forma unor invazii străine.
− Dumnezeu Îl trimite „pe propriul Său Fiu pe Pământ”, la urmă, după ce profeții I-au făcut cunoscută voia. Dincolo de semnele exterioare, profeţii au înțeles manifestarea unor puteri lăuntrice, o mișcare spirituală și nu doar succesiuni istorico-politice.
− Isus moare și este înviat, așa încât „ceva” are să se schimbe pentru totdeauna în univers.
− Întreaga istorie umană privește de acum înspre punctul culminant al celei de-a doua veniri a lui Mesia.
− Întreaga istorie umană caută pentru „recuperarea proiectului originar al lumii”.
JB: Este întrebarea: „Încotro se îndreaptă istoria?” cu adevărat fără răspuns?
Dr. Pantiş: Marele filozof Robert Flint a afirmat: „Dacă istoria are vreun sens, acesta nu este istoric, ci teologic; ceea ce se numeşte filozofie a istoriei nu este altceva decât o teologie a istoriei, mai mult sau mai puţin deghizată. E ciudat faptul că problema centrală a sensului istoriei rămâne în întuneric într-o epocă ce „şi-a pierdut centrul”. John Warwich Montgomery spune: „Efectiv toţi teologii istoriei din prezent şi din trecut sunt de acord asupra unei probleme majore: sensul istoriei umane universale se găseşte în Isus Cristos. Profesorul Gordon Haddon Clarck a prezentat trei principii generale ale istoriografiei creştine:
1) Dumnezeu controlează istoria;
2) Dumnezeu va duce istoria la apogeul ei;
3) Dumnezeu Însuşi intervine în istorie.
Calvin a afirmat că „Dumnezeu este Domnul suveran al istoriei”. El nu este „aşa cum şi-L imaginează sofiştii: inutil, inactiv şi aproape adormit, ci este vigilent, eficace, operativ şi angajat permanent în acţiune”.
JB: De ce a vrut Pilat să-l salveze pe Iisus? De ce nu L-a putut scăpa Pilat pe Domnul Iisus?
Dr. Pantiş: Pilat a ajuns în Iudeia în anul 26 d.H. şi a ocupat oficiul imperial timp de aproximativ zece ani. Titlul lui a fost de „prefect” imperial, dar a fost tradus adesea prin acela de „guvernator”. Sunt două versete care surprind un dialog remarcabil: „Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ – Ioan 19:10 / „N-ai avea nicio putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat“ – Ioan 19:11. Pilat este glasul orgoliosului Imperiu Roman. „Cazul Pilat” demonstrează câtă libertate de manevră au „oamenii mari” sub providența divină. Biblia ne arată că Pilat a vrut de patru ori să-L scape de la moarte pe Iisus din Nazaret, dar „împrejurările” nu l-au lăsat s-o facă. Ce ironie a disproporționării: Pilat dorea să-l salveze pe Cel venit să salveze lumea!
JB: Cum interacţionează Dumnezeu cu istoria?
Dr. Pantiş: Sunt două moduri de a ne imagina. Prin modelul „tradiţional” ne arată un Dumnezeu „aflat în ceruri” şi care intervine din când în când în lume prin acte fulgeratoare, mişcări tectonice care schimbă faţa pământului (exemple: chemarea lui Moise dintr-un rug aprins, cele zece molime, profeţii, naşterea Lui Isus). Biblia descrie asemenea intervenţii divine, deşi de obicei acestea vin în urma unor ani de aşteptare şi îndoieli. Al doilea model îl arată pe Dumnezeu „în subteranul istoriei”, susţinând-o permanent şi, din când în când, „străpungând suprafaţa printr-un „act” ce se petrece în plină zi, ca vârful unui aisberg. Viaţa de credinţă implica şi o căutare dedesubtul suprafeţei, o ureche fină care „să audă zvonurile” transcendenţei. Te poţi dedica Evangheliei cu deplină încredere, fiindcă ea ne oferă un răspuns credibil şi profund mulţumitor la misterul existenţei umane.
JB Sunt două alegeri majore: concepţia seculară asupra istoriei şi vieții şi concepţia creştină. Puteţi detalia?
Dr. Pantiş: Dacă se alege punctul de vedere secular „istoria nu are niciun sens”, temerile şi nădejdile umane vor fi înghiţite de uitare. Şi toţi oamenii, buni, răi sau indiferenţi vor ajunge la acelaşi sfârşit. Oricine alege această poziţie trebuie „să îşi întemeieze viaţa” pe „o disperare intratabilă”. Cel care alege concepţia creştină, „atunci el poate acorda istoriei o anumită semnificaţie; nădejdile şi temerile umane din această viaţă contribuie la calitatea unei vieţi de după moarte când două categorii de oameni îşi vor primi destinele lor separate. Oricine poate privi la nenorocirile civilizaţiei spunând: „…Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu”. Cunoaştem de asemenea că Dumnezeu îi vorbește omului în mai multe moduri şi pe mai multe căi: filozofic (prin rațiune), existențial (prin experiență), empiric (prin istorie), relaţional (prin emoţii), propoziţional (prin Scriptură) şi personal (prin „Întrupare” – care este și placă turnantă a istoriei; lumea invizibilă ce s-a intruzat în lumea vizibilă). Limbajul Bibliei are astfel un caracter metaforic şi analogic. În cartea: „Meditaţii la Psalmi”, C. S. Lewis scrie: „Trebuie să venim la staulul din Betleem, la Dealul Calvarului şi la mormântul gol, săpat în stâncă”.
„Intrarea” este „joasă”, trebuie „să ne aplecăm” până în punctul în care „nu suntem mai înalţi decât copiii, pentru a intra”. Poate că omului îi e dat în cele din urmă „să cunoască” temeiul imaterial, atemporal şi transcendent al întregului univers nu ca pe o simplă abstracţie filozofică „ci ca pe Domnul” care, în ciuda acestei transcendenţe „nu este departe de fiecare dintre noi” (Faptele Apostolilor:17:27).
JB: Drept concluzii…?
Dr. Pantiş: Cunoaştem trei momente în care Iisus, în dimensiunea Sa umană a plâns: când prietenul Său Lazăr a murit, când a privit înspre oraşul Ierusalim şi când S-a confruntat cu încercarea propriei suferinţe.
În Ierusalim, în imediata apropiere a locului în care Satan L-a ispitit pe Isus pentru a treia oară, aflat pe culmea unui deal, Isus a privit la oraşul ce se aşternea la picioarele Sale şi a strigat: Ierusalime, Ierusalime care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori nu am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi şi n-aţi vrut!”. Isus ar putea să distrugă Ierusalimul cu un singur cuvânt care putea să pună în mişcare legiuni întregi de îngeri pentru a-l supune; nu face decât să privească oraşul şi să plângă pentru el. Dumnezeu Se abţine, Se ascunde; plânge! Pentru că doreşte ceva ce niciodată nu se poate câştiga cu forţa. Strigătul Său de durere la adresa Ierusalimului e aproape timid. El “a ales” calea biruinţei lăuntrice!
În cartea „Surprins de bucurie”, „Povestea unei convertiri”, C.S. Lewis, personalitate care s-a bucurat de succese remarcabile şi care a venit la Hristos străbătând drumul lung şi anevoios ce duce de la ateism la agnosticism, apoi la teism şi, în cele din urmă la creştinism, notează: „Încercaţi să vă închipuiţi momentele mele de singurătate […], seară de seară, când îmi întrerupeam lucrul, fie şi preţ de o secundă, apropierea cu paşi mărunţi implacabili, a Celui pe care dorisem cu atâta ardoare să-L evit. Faptul de care mă temusem venea în cele din urmă peste mine (Iov, 3:25). În ultimul trimestru din 1929 m-am dat bătut, am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenunchiat şi m-am rugat: Eram pesemne în seara aceea cel mai şovăielnic şi mai abătut convertit […]. Nu vedeam atunci ceea ce acum este, cel mai glorios şi mai evident lucru: Smerenia Divină, care acceptă un convertit chiar şi în asemenea condiţii. Fiul risipitor s-a întors acasă purtat de propriile picioare. Dar cine poate proslăvi acea iubire care deschide înaltele porţi în faţa unui fiu risipitor, adus „înăuntru” dând din picioare, zbătându-se plin de obidă cu privirea în toate părţile şi căutând „o şansă de scăpare?”.
Ulterior, spune Lewis: „Dumnezeu m-a împrejmuit şi a năvălit peste mine”. „În mod neaşteptat înainte ca Dumnezeu să mă împresoare, El mi-a oferit de fapt ceea ce acum îmi apare drept un moment de alegere liberă într-un anumit sens”.
Cum anume, „strânge” Dumnezeu „împrejmuirea” atunci când ne confruntăm cu implicaţii cotidiene în vieţile noastre reprezintă un subiect în sine determinant pentru orice om. „Dumnezeu a descoperit tot ce îi trebuie omului sau ceea ce acesta poate pricepe pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, prin Hristos”. Decizia ne aparţine individual.
Citiți principiile noastre de moderare aici!