– Sunteţi prezent la majoritatea evenimentelor culturale din oraş. Preasfinţia voastră aduce zâmbete, chipuri senine şi iubire la fiecare apariţie. Cu ce gânduri veniţi la evenimentele culturale?

Virgil Bercea: Cultura şi arta sunt cele care înnobilează sufletul în lumea în care trăim. Dar întotdeauna, cultura şi arta au adus ceva omenirii, societăţii. Sunt persoane care reuşesc să facă artă şi cultură, care au de la Dumnezeu un dar cu totul special, pe care noi, ceilalţi, nu-l avem. Şi atunci, dacă reuşim să înţelegem că ei transpun prin tot ceea ce fac, cu dragoste pentru noi, un gând care le vine de dincolo de zări, de la Domnul, percep acea iubire cu care au lucrat. Din iubire primim iubire. Este foarte frumoasă! Şi de aceea mie îmi este foarte drag să merg la evenimente, să mă întâlnesc cu lumea, pentru că arta ne ridică, ne înnobilează, ne face mai buni, mai iertători, mai înţelegători. Ne face să devenim oameni adevăraţi, pentru că aceste scântei artistice, culturale, sunt scântei din înţelepciunea divină.

– Care a fost pentru dumneavoastră „cartea copilăriei”?

Virgil Bercea: Ştiţi, eu sunt de la ţară. Mi-a plăcut să învăţ, dar vara eu n-am fost niciodată într-o tabără. Toată vara eram la lucru cu părinţii mei. Nu regret, chiar deloc nu regret. Avem nişte verişori de la Târgu Mureş care veneau acasă şi odată au adus o carte care m-a impresionat: „N-a dansat decât o vară”. Titlul l-am reţinut. (n.red. – scrisă de scriitorul suedez Per Olof Ekstrom). Era o mică poveste de dragoste între doi tineri. Pe fată o chema Kerstin. M-a impresionat foarte mult acea poveste de dragoste! Mergeau pe motocicletă… era foarte interesant. A fost cartea copilăriei. Celelalte erau cărţile pe care ni le dădeau de citit la şcoală. M-au impresionat, dar nu foarte mult. Inclusiv povestirile lui Ion Creangă le-am citit cu mare plăcere, dar eu trăiam efectiv ceea ce scria el acolo! De aceea, „N-a dansat decât o vară” mi s-a părut ceva deosebit.

– Aţi fost de mic un elev pasionat de muzică şi de lectură?

Virgil Bercea: De lectură da, dar muzică nu a avut cine să mă educe. Mamei mele, o ţărancă, îi plăcea foarte mult să citească. Şi a citit foarte mult. Cred că am preluat de la dânsa. Când mă trezea dimineaţa la ora 4, vara, ca să merg la cosit, duceam tot ce trebuie pentru cosit, cu coasa-n spate, dar luam şi o carte cu mine. În momentele când mă odihneam pe răzor, citeam. Foarte mult am citit aşa! Cu muzica era o altă problemă. Am avut profesorii de muzică la şcoală, marea majoritate cred că erau suplinitori. Am cântat şi în cor, nimic special. Dar nişte verişori de-ai mei, de la oraş, învăţau unul vioară şi celălalt acordeon, dar amândoi urau studiul. Mie mi-ar fi plăcut să pun mâna, dar nimeni nu-mi dădea voie. În schimb, nu ştiu de unde am văzut sau am auzit odată cântând la pian, cred că la radio, şi m-au impresionat foarte puternic sunetele. Asta mi-a rămas toată viaţa. Pianul îmi place foarte mult!

Târziu, am ajuns să iubesc cu adevărat muzica, dar şi să o înţeleg. Mai ales muzica cultă. Când am ajus la facultate, la Cluj – eu eram la Agronomie – era un afiş la Casa de Cultură a Studenţilor, în care se spunea că se fac înscrieri pentru corul studenţilor, corul Intermezzo. Iar atunci, nu ştiu cum, ne-am întâlnit doi colegi de cameră şi ne-am dus la cor. Era un cor bun. Acolo, dirijorul nostru ne-a învăţat, ne-a dus la Filarmonică şi ne-a explicat cum se ascultă un concert de vioară, o simfonie. Ne-a pus discuri de vinil să le ascultăm. Dânsul ne-a dus inclusiv la Operă. Ce mi-a lipsit când eram copil acasă, am primit educaţie acolo. A fost baza, iar după aceea am continuat.

– Cine a fost îndrumătorul dumneavoastră în sfera culturii şi în ce fel?

Virgil Bercea: Am mai avut un îndrumător, pe Preasfinţitul Alexandru Todea. După ce s-a întors de la puşcărie – eu eram mic la data respectivă – venea la noi din când în când şi am rămas întotdeauna impresionat de faptul că vorbea foarte frumos şi ştia să se coboare la nivelul nostru. Se vedea că are cultură şi putea să vorbească despre orice. Ne vorbea şi despre ce a văzut când a fost la Roma. Ştiţi, mintea de copil hiperbolizează. Aşa ni le povestea, că le vedeam. Acest lucru îţi crează în suflet o dorinţă de… La fel e şi când citeşti. Asimilezi ceea ce scriitorul a scris acolo şi devine al tău de data asta. Transpui în maniera în care tu le gândeşti. Este adevărat că dânsul m-a influenţat foarte mult. Mi-a spus inclusiv despre cărţi pe care ar trebui să le citesc. Mi-a plăcut întotdeauna să am o carte bună în mână. Îmi place enorm de mult să merg la librărie, dar şi capăt multe cărţi.

La Cluj am mai avut apoi două persoane care m-au ajutat în sensul ăsta, dincolo de dirijorul corului – Gelu Furdui. Era o călugăriţă, sora Therese, care era o foarte bună profesoară de muzică. Fusese în puşcărie pentru că era călugăriţă de-a noastră. De la dânsa am învăţat să cânt liturgic. Mergeam constant câte o oră pe săptămână şi învăţam. Şi am mai cunoscut-o tot la Cluj pe mezzosoprana Ana Manciulea. Era cântăreaţă de operă la Cluj. Când am văzut-o prima dată, am rămas foarte impresionat de atitudinea ei. Mi-a vorbit despre ce înseamnă cântul de operă. Spunea că de fiecare dată când urcă pe scenă, cântă pentru Isus, indiferent ce rol joacă. Aşa de puternic m-a influenţat! Era o persoană de mare cultură!

– Ce compoziţii muzicale se află în lista dumneavoastră de preferinţe?

Virgil Bercea: E superfluu să mai spui de Beethoven, de Bach sau de Ceaikovski. Când am fost în Rusia, înainte de ’89, cu un grup de colegi de la staţiunea la care lucram, am văzut toate spaţiile alea imense, şi la Sankt Petersburg, la Palatul Ţarilor, la Ermitaj, la Ekaterinburg… Primul lucru când m-am întors acasă, am intrat în cameră, mi-am desfăcut bagajul şi am pus Ceaikovski, concertul pentru pian. Şi atunci am înţeles. Exprimă sufletul poporului rus, popor care are o cultură extraordinară! Apoi, mie îmi place şi muzica uşoară, muzica bună. Şi când eram noi studenţi, dar şi acum sunt piese foarte bune. Îmi place foarte mult opera! Îmi place muzica! Eu sunt un diletant, recunosc. Dacă merg la un concert, înainte încerc să citesc câte ceva despre acel concert. Dacă merg la un muzeu, încerc înainte să văd ce este acolo. Dacă aud de o carte bună, merg şi o caut.

– Descrieţi relaţia dumneavoastră cu marea soprană Virginia Zeani, timp de 25 de ani „prima donna assoluta” a Teatrului de Operă din Roma.

Virgil Bercea: În 1971, pare-mi-se, a murit tatăl ei, într-un accident venind înspre ţară. Atunci mi-a arătat unchiu, Preasfinţitul Alexandru Todea, o poză cu Virginia Zeani din Traviata. Atât de puternic m-a impresionat! Se ştiau câteva lucruri pe la noi, prin casă, dar atunci am văzut-o prima dată. Un frate de-al lui unchiu era căsătorit cu verişoara mamei lui Virginia Zeani. Deci, se cunoşteau. Când a venit în ţară pentru înmormântarea tatălui, Presfinţitul Todea, chiar dacă era în ilegalitate, s-a dus la înmormântare şi a vorbit în italiană. Se ştie din documente că l-au urmărit, dar nu avea cine să le traducă, nu au ştiut ce a vorbit. Apoi, mi-am dorit să o cunosc. Nicicum nu am reuşit. Au trecut anii, am ajuns şi pe la Roma. Am încercat să iau legătura cu Alexandru, cu băiatul dânsei. Nu mi-a răspuns. Era medic traumatolog atunci la Roma, prin anii ’90. O fi crezut că sunt unul dintre cei care încearcă să abuzeze de el ca medic, sau o fi crezut că vreau să profit cu ceva de pe doamna Zeani.

Am reuşit apoi să am numărul dânsei de telefon şi am sunat-o direct. Când m-a auzit a crezut probabil că este încă un fan care n-are ce să facă decât să o deranjeze la o anumită oră. După aceea am resunat-o şi atunci, din vorbă-n vorbă, mi-a pomenit că există un text scris de către Sever Voinescu, dar că nu a fost niciodată publicat, şi mi-a dat telefonul lui Sever. Am luat legătura cu el şi i-am spus că dacă îmi dă textul eu am să public cartea. Şi aşa s-a întâmplat. Am publicat cartea, am trimis-o doamnei Zeani şi a rămas şocată. A spus că vine în 2011 şi că va sta o lună. Am întrebat-o dacă îmi dă voie să îi fac eu programul, o propunere, şi să i-l trimit. Am fost la Bucureşti, la Târgu Mureş cu prezentarea de carte, după aceea la Reghin, la Solovăstru, la Cluj, apoi a venit la Oradea şi ne-am întors la Bucureşti. A rămas foarte impresionată de program şi a spus: părinte, nimeni n-a făcut niciodată ceva pentru mine, şi mai ales de maniera asta, pentru o lună întreagă!

A rămas o prietenie pe viaţă. M-a considerat cel de-al doilea fiu al dânsei. Sunt de aceeaşi vârstă cu Alexandru, care în ’81 a plecat în Statele Unite. I-am spus doamnei Zeani: „Vă daţi seama că este un timp biblic? Eu v-am văzut prima dată poza în ’71, şi v-am văzut în carne şi oase în 2011. 40 de ani! Foarte interesant!”. Când a murit, ne-am oprit un moment la Cluj, unde a fost expusă la Operă, acolo unde a şi cântat, şi după aceea la Reghin.

– L-aţi cunoscut foarte bine, de exemplu, pe actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, care era greco-catolic. Ce alte nume mari ale scenei româneşti aţi avut ocazia să întâlniţi?

Virgil Bercea: Da, am fost foarte buni prieteni. Am fost prieten foarte bun şi cu Draga Olteanu-Matei. Ce faină era! Mi-a tot promis că o să vină să îmi facă sarmale, dar n-a mai apucat! Am cunoscut-o şi pe Tamara Buciuceanu. Am fost la Turda când o juca pe Chiriţa. Să vezi ce spectacol a făcut! Cu Caramitru am fost în relaţii foarte bune! Adela Mărculescu a fost de multe ori aici. Acum nu îmi vin rapid în minte toate numele. I-am cunoscut după ’90 pe marea majoritate, în diverse momente sau evenimente. Am cunoscut-o foarte bine şi am fost de mai multe ori în casă la Mariana Nicolesco. Ce doamnă frumoasă era! Ce mare lucru a făcut cu Hariclea Darclée! L-am cunoscut şi pe soţul Marianei Nicolesco, Radu Varia, care a fost o vreme agentul lui Dali. Ştiţi, pe lângă persoanele astea te simţi aşa… mic-mic, pentru că îi vezi ce cultură mare au. Îl cunosc pe Dorel Vişan, pe mulţi, foarte mulţi. De Angela Gheorghiu sunt foarte apropiat, primesc constant de la dânsa mesaje pe whatsapp. Îl ştiu şi pe actualul ei prieten, dar l-am cunsocut şi pe primul ei soţ, Roberto Alagna. Marilor artişti, care ard altfel decât noi şi au daruri mai deosebite, trebuie să le iertăm tot şi să înţelegem tot. Şi zice Mântuitorul: judecată este la Dumnezeu, nu avem noi dreptul să judecăm. Cu atât mai mult marile talente, marile nume care au dăruit lumii nişte valori extraordinare. L-am cunoscut pe Carreras la Roma!

– Pomeniţi-mi câteva evenimente care v-au rămas mai aproape de suflet?

Virgil Bercea: Sunt multe! Unele sunt şi comice. De exemplu, dinainte de ’89, ştiţi că se făcea Cântarea României. Eu eram atunci în armată şi ne-a dus la Bucureşti. Noi săteam în spatele scenei, şi erau nişte balerine care se pregăteau, îşi făceau încălzirea, şi erau acolo şi un grup de ţărănci transilvănene, nu ştiu de pe unde aduse. Erau vreo trei-patru, cu rochii, cu năframe, se ţineau toate de braţ şi se uitau crucite cum îşi făceau balerinele încălzirea. Mi-au rămas în minte femeile respective. După aceea, am cunoscut-o bine şi am corespondat multă vreme cu Liliana Cosi, o mare balerină italiană. A fost prima donna La Scala foarte mult timp, după aceea a fost invitată la Moscova vreo 7-8 ani. A spus ce mi-a spus şi Ana Manciulea în urmă cu 30 de ani, că ea evoluează pe scenă pentru Isus. În biserica catolică sunt persoane care nu se căsătoresc, îşi închină viaţa lui Cristos şi trăiesc în rugăciune. Aşa era şi ea, doar că era balerină. Când am auzit-o spunând asta în public, parcă a fost un ecou: „de fiecare dată când urcam pe scenă, dansam pentru Isus”. Foarte interesant cum se leagă unele lucruri. Te trec frisoanele.

Apoi, am participat, de exemplu, la întâlnirile Papei cu tinerii sau cu familiie. Eram pe scenă, foarte aproape de Papa, şi erau în faţa noastră vreo două milioane de familii. Te minunezi, e impresionant! Vorbea Papa, şi ei răspundeau. Te întrebi: ce i-a determinat să vină acolo, că n-au primit nimic. Din contră, au făcut un efort, au renunţat la comoditatea de acasă, nimeni nu le-a oferit nimic de mâncare. Au venit, au stat la celebrarea liturgică, l-au ascultat pe Papa şi au mers fericiţi acasă.

Am fost la fel de impresionat când m-a chemat odată Papa Ioan Paul al II-lea ca să îi citesc în limba română. Avea un text de citit. M-a luat de spate şi şi-a pus aproape urechea, să audă exact cum pronunţ.

Ce mi-a rămas cel mai puternic în minte a fost în august ’64, când a fost eliberat unchiu, şi apoi în septembrie, după ce a început şcoala, când a venit la noi, la Habic, prima dată. Eu îl ştiam pe dânsul din nişte poze care erau la noi pe perete. Când am venit cu ghiozdanul de la şcoală, m-am dus direct la bucătărie, şi a venit mama şi mi-a spus: hai, c-a venit unchiu. Când l-am văzut, nu am să pot să uit imaginea aceea. Mi s-a părut un om foarte înalt, foarte slab, şi cu nişte ochi extraordinar de expresivi şi mari. Era tuns la zero. M-a marcat foarte puternic prezenţa sa şi mi-a rămas în suflet pentru totdeauna.

– Sunteţi un susţinător al artelor. Aţi susţinut financiar publicarea a sute de cărti, aţi organizat întâlniri cu oamenii de cultură şi multe alte evenimente culturale prin intermediul episcopiei. Ce reprezintă din perspectiva dumneavoastră acest sprijin?

Virgil Bercea: Mă folosesc de ce a spus Maica Tereza de Calcutta: este o picătură într-un ocean de nevoi. Ceva am făcut, dar foarte puţin. Eu nu vreau să contabilizez lucrurile astea şi chiar nu mă interesează, pentru că am încercat întotdeauna să uit dacă am ajutat pe cineva. Dacă contabilizezi, înseamnă că n-ai făcut din inimă. Nu doar de la episcopie am dat, aproape toţi banii mei i-am dat. Unele lucruri mi se pare că sunt extraordinar de importante. Cred că cei care putem câte un pic, mai ales pentru cultură şi pentru artă, trebuie să dăm totul cât putem. Fără nicio rezervă. Ce fac oamenii ăştia rămâne. Pe un popor cultura-l defineşte. Spiritul elevat reuşeşte să ne dăruiască marile valori, să ni le restituie.

– La final, un gând în favoarea sufletului deschis către cultură.

Virgil Bercea: Frumosul şi binele pot să schimbe lumea. Iar prin artă şi cultură se cultivă frumosul. Prin biserică şi spiritualitate se înnobilează sufletele, pentru ca ele să poată să ne dăruiască și frumosul, şi binele, şi înţelepciunea.