Fondatorul formaţiei Cargo, chitaristul Adrian Bărar, ne-a transmis câteva gânduri înainte de întâlnirea cu fanii orădeni.

[eadvert]

Vinyl-urile îţi crează o stare aparte, o dulce-amară nostalgie. Îmi amintesc cum strângeam bănuţ după bănuţ până se făceau 26 de lei ca să îmi pot cumpăra un disc Eectrecord. Acum, un vinyl e piesă de colecţie, o raritate. Cum era Cargo în vremea Electrecordului? Ce însemna muzica rock în anii 80?

Adi Bărar: E destul de grea întrebarea. Au trecut mulţi ani de atunci. Sigur că şi eu, la fel ca toţi melomanii, eram un colecţionar de vinyluri. Era o fascinaţie deosebită să desfaci vinylul, să citeşti tot ce scrie pe el: cine l-a produs, cine şi-a adus contribuţia la fabricarea lui şi la concepţia lui.
Acum se pare că revine destul de important în viaţa muzicală vinylul ca piesă de colecţie. Pick-up-urile au cam dispărut, într-o perioadă când s-a inventat digitalul. Muzica era mai uşor de păstrat pe un suport de CD, suna foarte bine, era mai uşor de stocat.

Dar se pare că acest sunet de analog a fost foarte greu de înlocuit. De aceea cei care erau mai în temă cu sunetul şi-au păstrat colecţiile, şi-au cumpărat şi cd-uri. Acum treaba asta cu vinylul s-a dezvoltat foarte bine şi se vând din nou şi pick-up-uri, unele la preţ destul de rezonabil, iar cele mai sofisticate la un preţ destul de mare.

În anii 80 noi ne-am înfiinţat puţin mai târziu, în 1985, dar sigur că am prins perioada respectivă. A fost o perioadă după „cortina de fier” ceea ce, nici dacă aş putea să îmi amintesc nu cred că mi-ar plăcea să vorbesc sau să îmi aduc aminte de toate fazele prin care trecea o formaţie – nu neapărat Cargo, ci toate formaţiile româneşti.

Cenzura din acei ani a reuşit să vă ştirbească în vreun fel mesajul sau entuziasmul? Aţi fost vreodată pe punctul să renunţaţi?

Adi Bărar: A, nu o dată am fost pe punctul să renunţăm! Au fost multe momente de acest fel, începând de la cum arătam pe scenă, sau chiar şi pe stradă. Erau tot felul de miliţieni care se ocupau să observe îmbrăcămintea, pletele… mai ales dacă şi urcai pe scenă unde erai privit de atâţia oameni, şi luat ca exemplu de tinerii din perioada respectivă.

Înainte de 89 erau puţine formaţii româneşti care reuşeau să aibă concerte în ţară. Cum vă primea publicul atunci?

Adi Bărar: Publicul ne primea bine. Eram o trupă din vestul ţării care arătam şi cântam altfel decât erau „cerinţele”.

Rockerii de ieri sunt părinţii rockeri de astăzi. Copii care au crescut cu muzica rock în casă nu pot să fie altceva. Cum regăsiţi tânara generaţie la concertele de acum?

Adi Bărar: Cred că ar trebui să întrebaţi pe altcineva de acest subiect pentru că noi suntem una dintre fericitele formaţii care au public numeros – şi mulţi tineri, şi mai de vârsta noastră. Am prins mai multe generaţii. Mi-e foarte greu să comentez cum îi văd din moment ce vin atât de mulţi la concertele noastre. Nu pot să fiu decât mândru de faptul că şi tinerele generaţii se bucură de o muzică bună, zic eu. Iar faptul că sunt rockeri sau nu sunt rockeri… acestea sunt nişte clasificări care în ziua de astăzi sunt puţin perimate, pentru că rock înseamnă mult mai mult. E un mod de a trăi, un mod de a vedea lucrurile, nu neapărat numai muzica. Iar într-un interviu aşa de scurt nu ştiu dacă aş putea să dezbat aşa un subiect.

Cargo a demonstrat că poţi să ajungi „Cea mai iubită trupă rock din România” fără să te muţi în capitală. Cum se vede industria muzicală românească din inima Timişoarei?

Adi Bărar: Industria muzicală românească e sublimă… dar nu prea există. Nu cred că e foarte bine dezvoltată. Chiar dacă se tot vorbeşte destul de frecvent de showbiz-ul ăsta, mi se pare că este doar o vorbă. Ar trebui să existe nişte formaţii care să arate drumul celor care vin din spate, iar cei mai tineri – care îşi doresc să cânte – ar trebui să aibă deja drumul netezit. Dar precum arată tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, se rămâne tot la nivelul de încercări şi la nivelul de „dacă nu merge vom face altceva”. Şi atunci îşi fac trupe de cover-uri… E foarte greu de trăit din muzică.

CD-ul nu mai este un produs rentabil. Îl cumpără fanii adevăraţi, pasionaţii colecţionari. În schimb se descarcă foarte multă muzică de pe internet. Aşa stând lucrurile, va mai ieşi vreodată un album discografic nou cu Cargo?

Adi Bărar: Nu, am mai spus-o în repetate rânduri. Nu putem face un material care în secunda doi, înainte chiar de lansarea lui – dacă cineva pune mâna pe materialul înregistrat – să apară pe internet. Sigur că eu pot înţelege asta. Sunt foarte mulţi oameni care cu banii respectivi ar putea să facă lucruri mai importante poate pentru trai, în zilele noastre, când banul înseamnă mult. Dar noi artiştii din asta trăim, din concerte, din vânzare de materiale muzicale, şi atunci sigur că, pentru un nou material pe care trebuie să îl faci ai nişte cheltuieli. Mai ales că pretenţiile sunt foarte mari, concurenţa în afara graniţelor este foarte mare, la o calitate deosebită, iar tu, fiind o formaţie de vârf nu îţi poţi permite să nu păstrezi această calitate.

Pur şi simplu din respect pentru cei care te ascultă, cei care ar vrea să îl cumpere ca material sau cei care doar vin la concerte şi aplaudă şi cântă împreună cu tine. Nu poţi scoate un material din start ieftin ca sunet, ca produs. Recuperarea banilor investiţi e grea ca să poţi trăi din asta. E foarte greu să poţi să susţii financiar un material nou. Şi atunci vrem să facem din când în când un cântec nou, la care să îi facem videoclip promovat tot aşa prin casa de discuri cu care lucrăm. Din păcate, în opinia noastră, aceasta este singura modalitate care este cât de cât viabilă.

Reveniţi în Oradea după trei ani şi jumătate. Cu ce gând aduceţi Vinyl-ul fanilor de aici?

Adi Bărar: Oradea, cel puţin pentru mine, înseamnă destul de mult în muzica românească. Au fost şi sunt formaţii de prima ligă din Oradea. Am şi câţiva prieteni destul de „muzicali” din oraşul dumneavoastră. Nu am mai fost de mult timp, dar ştiu că era un centru cultural puternic. Am mai trecut prin Oradea, dar nu am avut ocazia să avem şi concerte în ultimii ani. Iar un gând pentru fanii din Oradea, prin scris e mai greu. Dar am să încerc să îl exprim atunci, la faţa locului, muzical şi emoţional. Atunci vom fi aproape de cei care vin să ne vadă şi să împărtăşească bucuria spectacolului împreună cu noi.

Camelia Bușu