– Scrieţi poezii din liceu. A câta carte de poezie lansaţi la Oradea?
Dinu Olăraşu: Este a treisprezecea carte. Se numeşte „Freamăt” şi este o carte-poem. Credeam că am terminat, că nu mă mai inspiră nimic. Lumea e prea grăbită, a renunţat la a mai citi. Lumea priveşte, vede, nu prea mai citeşte. Are mult mai multe lucruri importante de făcut. Dar pe mine asta nu mă opreşte să îmi văd de treaba mea. În 84 am debutat. Au trecut 35 de ani ca o cometă pe cerul vieţii mele.
– Şi atunci, unde v-aţi găsit inspiraţia pentru acest volum de poezie?
Dinu Olăraşu: Tot în lumea asta zăludă, năroadă, cum spun eu într-un cântec. Totul e poetic în jurul meu, şi acolo unde e dizgraţios, mai puţin agreabil, sau primejdios. De ce „Freamăt”? Pentru că aşa simt eu. Dacă nu vibrezi, dacă nu intri într-o anume frecvenţă nu ai cum să faci un lucru, sper eu, bun. Bun fiind albumul meu scos acum doi ani de zile cu Smart FM, cu Marius Tucă şi cu Mişcarea de Rezistenţă. Şi contiunui să merg pe versantul ăsta poetico-muzical în ciuda vicisitudinilor care sunt, care au fost, şi care cred că vor veni în avalanşă.
– Care a fost de fapt prima iubire? Muzica sau poezia?
Dinu Olăraşu: Cânt de când eram mic. Mama mea, Maria, cânta şi noi lălăiam pe lângă ea. Îmi plăceau tot felul de artişti: Mirabela Dauer, Angelica Stoican, Maria Tănase, tot ce auzeam fluieram, cântam. Eram unul dintre premianţii şcolii şi la serbări trebuia să fiu prezent cu o recitare, un cântec, brigadă artistică, dansuri populare, rock. Cumva am avut de la bun început parte de un spectacol în jurul meu, chiar dacă era cu cravată roşie, cu pionieri. Asta nu m-a împiedicat să descopăr în bibliotecă, la prieteni mai înţelepţi decât mine, cărţile mari, trupele faine, bune, adevărate, şi în puţin timp mi-am făcut selecţia, mi-am „reglat” gusturile şi pretenţiile.
– Şi atunci, muzica sau poezia?
Dinu Olăraşu: Cred că întâi versificam. Când am compus primele cântece eram în liceu. Vreo două, trei dintre ele, dacă îţi vine să crezi, încă le cânt. Sunt dintre piesele cu care am debutat în Cenaclul Flacăra. Şi în această seară, la Oradea le cânt. Înseamnă că sunt bune dacă au rezistat atâta vreme. Între ele ar fi „Haideţi să credem în flori”, care apare pe ultimul meu album, sau „Paznicul casei nebune”, cu care am debutat în cenaclu – editat cu Ioan Gyuri Pascu, Dumnezeu să îl ţină acolo, aproape, în orchestra lui. Am fost inspirat, cred. Sper să fiu inspirat şi în viitor. Mă rog să fie aşa! Dar trebuie să-ţi fac o mărturisire. Nu mi-a venit să cred, când am încercat să întorc privirea înapoi şi să îmi aduc aminte dacă am cântat vreodată la Oradea după ce am cântat în Cenaclul Flacăra, aici, pe stadion, şi am realizat că nu am cântat niciodată. Eu stau în Sighişoara de 18 ani. Dar e aşa de frumos aici.
– Inevitabil lumea îşi aminteşte de dumneavoastră în Cenaclul Flacăra. Ce a reprezentat ca şi rampă de lansare pentru foarte mulţi folkişti?
Dinu Olăraşu: Era singura tribună. Eu cântam doar pe versurile mele. Pentru mine a însemnat ceva. A fost un loc de întâlnire cu lume adevărată din muzică: Ilie Stepan – Pro Musica, Cristi Minculescu, Florin Ochescu, Nicolae Enache – clăparul de la Sfinx, Dan Bittman când încă nu era la Holograf, era la Incognito, cu Adrian Ilie, cu Poesis. Asta dincolo de multe altele care se mai întâmplau acolo. În anumite secvenţe ale felului în care funcţiona cenaclul era muzică, era poezie, cu anumite restricţii la unele texte, dar era printre puţinele scene unde era voie să se întâmple, împreună cu Serbările Scânteii.
– Cum vi se pare relaţia public – muzica folk acum, faţă de atunci?
Dinu Olăraşu: E mult diminuată. Exceptând Zilele Oraşului când se adună toată lumea pe gratis. Dar ca anvergură e mult diminuat, se vede asta. Dar sunt totuşi câteva festivaluri importante de folk în România cum sunt „Ziua de mâine” de la Alba Iulia, „Folk You” de la Vama Veche. Cred că nu se datorează asta doar faptului că oferta din celelalte părţi e foarte bogată şi provocatoare, ci din cauza faptului că – cred eu, poate greşesc – poate ar trebui uneori, şi eu încerc asta în albumele mele, să se reinventeze un pic acest gen muzical. Folkul e un om cu o chitară, eventual încă o chitară, un fluier, un blockflute, o vioară. Dar în accepţia generală înseamnă şi un pic de acustică de altă natură, care să însoţească muzica folk. De exemplu propune un folk jazzy Alina Manole. Sau dacă ne uităm la Baniciu, la Vintilă, care pe albumele lor sau chiar pe scenă au clape, au tobe, au chitară electrică, cum sunt un Vlady Cnejevici, Teo Boar, Brambura… Deci nu mai e doar o chitară acustică şi atât. De aceea cred că întâlnirile adevărate şi binevenite sunt cele de acest calibru, în cluburi, unde eşti faţă în faţă cu publicul, aproape.
– Cum vedeţi mai departe mişcarea folk?
Dinu Olăraşu: Am întâlnit la festivalurile concurs mulţi folkişti. Am întâlnit copilandri care ascultă folk de dincolo, din Canada, din Occident, din Statele Unite şi sunt atenţi la sincronizarea melodică, componistică, la ce anume spune textul. Dacă nu aş crede în asta, nu aş mai cânta.
– Pe de o parte sunt cei de care spuneţi, care sunt atenţi la mişcarea folk de dincolo, dar sunt şi tinerii care vin cu un bagaj muzical de acasă, de la părinţi, pentru că am văzut copii de 10-12 ani la concertele folk ştiu piese vers cu vers.
Dinu Olăraşu: Înseamnă că fac parte dintr-o familie tradiţională folkistică. Altfel nu ar fi posibil. La Bucureşti, de exemplu, ştiu că este o mişcare cu Ovidiu Mihăilescu şi Anda Pittiş – soţia lui Florian Pittiş, cu Marius Matache şi merg prin liceele din Bucureşti şi cântă, provoacă elevii care au înclinaţii spre muzică să se implice, să cânte, să compună. Sigur că ar putea să se facă asta pentru tot.
– Ce ne cântaţi?
Dinu Olăraşu: Ceva fain, cântece cunoscute, tandre, liniştite. Mă bucur şi de prezenţa unor prieteni cu care nu m-am văzut de ani şi zeci de ani: Vivi Repciuc, Traian Cosma… Sper să revin la Oradea cât mai repede.
– Vă aşteptăm!
Citiți principiile noastre de moderare aici!