„Din facultate mi-am dat seama că angajat într-un loc am să stagnez şi am să mor acolo, şi atunci m-am pluri-dezvoltat în funcţie de pasiunile mele, transformându-le în profesie. Pentru mine nu există zi de weekend sau de sărbătoare, eu am de lucru sau n-am de lucru. Dar pentru mine nu este muncă ceea ce fac cu aparatul de fotografiat în mână”, spune Silviu.

Multă lume îl cunoaşte din cluburi, din faţa scenei, de la evenimente culturale sau sportive, mereu schimbând obiectivele la aparatul de fotografiat şi încercând să surprindă momente deosebite. Dar poate puţină lume ştie de pasiunea lui de a fotografia câini.

– Cine eşti tu, Silviu? Cum te-ai descrie în câteva cuvinte?

Silviu Filip: Eu sunt Silviu Filip, am 40 de ani, şi de 12 ani am aflat că sunt fotograf. Spun „am aflat” pentru că fotografia a fost dintotdeauna pasiunea mea. Întotdeauna eu eram cel pe care prietenii îl strigau în excursie: „Silviu, iar te opreşti să faci poze? Hai, odată!” Iar ulterior, când coboram din tren, veneau la mine să mă întrebe: „Silviu, când ne trimiţi pozele?” Aşa că, acum 12 ani mi-am făcut cadou un aparat foto de Crăciun, cel mai ieftin DSLR, şi de atunci a început povestea. Mi-am zis atunci: cum ar fi să fiu fotograf de câini? Atunci era doar un vis, nu ştiam cum să abordez acest lucru, dar de atunci am început să visez la proiectul Tales of Tails. Însă l-am lăsat în aşteptare până când am fost pregătit. Sunt mulţi oameni care îşi iubesc animalele foarte mult, la fel cum alţii îşi iubesc copiii, oameni care investesc în sănătatea lor, în imaginea lor, în nevoile lor.

– Ai o căţeluşă superbă, pe Alma. De unde porneşte povestea ta cu câinii?

Silviu Filip: Întotdeauna mi-au plăcut animalele. Am fost crescut şi educat în spiritul ăsta de părinţii mei. Am avut un noroc fantastic să am părinţii pe care îi am. Întotdeauna am iubit animalele, întotdeauna am fotografiat câini şi pisici şi întotdeauna am avut câini şi pisici. Alma are doi ani şi jumătate, este un Border Collie foarte uşor de dresat. Stă foarte frumos la cameră. O iubesc foarte tare!

– Cât de greu este să fotografiezi animale?

Silviu Filip: La sfârşitul zilei nu pare greu deloc. Dar altfel, există o vorbă la Hollywood: cu copii şi animale să nu lucrezi. Este, da, foarte dificil. Ţine de personalitatea animalului dacă ai un minut pe fază cu el şi e gata de fotografiat, sau ai o oră, sau trei. Totul ţine de răbdarea animalului. Este greu, dar este foarte plăcut. În momentul în care ai imaginea, „acel” cadru, uiţi de dificultăţi şi de nazuri.

– Cu Alma e mai uşor să lucrezi, că e căţeluşa ta, o cunoşti foarte bine. Dar dacă sunt animalele altora, ce trucuri foloseşti ca să le captezi atenţia pentru momentul în care declanşezi aparatul?

Silviu Filip: În primul rând răbdare. Ăsta este cel mai de preţ truc. În al doilea rând, mă ajută stăpânii pentru că îmi vor spune care sunt comenzile la care răspund, vor veni cu jucăriile lor, mă vor ajuta cu gestică. În plus, pentru că iubesc animalele ştiu să „citesc” câinii şi de obicei le place de mine. Pe asta mă bazez, ăsta este al doilea truc de care mă folosesc. Iubesc animelele şi ele simt asta.

– Pentru căţei este o joacă. Cu pisicile e mai dificil, sunt spontane, imprevizibile. Cu ele cum procedezi? Ai reuşit să le fotografiezi, de exemplu, singure, fără stăpâni?

Silviu Filip: Da, este de zece ori mai greu cu pisici. Dar cu răbdare, şi lăsând ca toată şedinţa să decurgă după cum vrea pisica, vor fi sută la sută momente de fotografiat dacă eşti pe fază. Într-o fracţiune de secundă, nici măcar o secundă, există un cadru. Doar trebuie să deschizi ochii şi să ai reflexele pornite.

[eadvert]

– Cam cât durează o şedinţă foto cu animale?

Silviu Filip: Am observat că între 45 de minute şi o oră şi jumătate este un timp necesar pentru câini, din care o jumătate de oră mai întâi trebuie să se obişnuiască. Iniţial îi ignor, îi mângâi, dar nu îi las să miroasă, să se aşeze, să se urce. Mai dau câte un bliţ din când în când ca să ştie că urmează aşa ceva. La fiecare bliţ primeşte o bobiţă, ca să asocieze bliţul cu recompensa. După jumătate de oră sau zece minute, depinde de fiecare câine, începem şedinţa dar încet, totul sub formă de joacă. Nu presăm câinele, nu-l strângem, nu-l punem cu forţa. Dacă el vrea să stea, bine, dacă nu, la fel de bine. Apare până la urmă un moment în care să îi prinzi atenţia şi să se lase fotografiat. Iar decorul prefer să fie minimalist, indiferent de tematică, pentru că subiectul principal este câinele.

– Dacă un stăpân are doi sau trei căţei cum te descurci?

Silviu Filip: Foarte bine! Fac şi împreună cu stăpânii, pentru că mă interesează şi relaţia câinilor cu stăpânii. E o magie care se vede în ochii câinilor atunci când interacţionează cu stăpânii lor.

– Ce urmăreşti, de fapt, să surprinzi?

Silviu Filip: Vreau să surprind personalitatea căţelului, vreau să surpind acea privire pe care doar stăpânul o vede în intimitatea casei, a curţii. Sunt anumite grimase pe care căţeii le fac şi stăpânii ştiu foarte bine că astfel de grimase nu ies la iveală decât atunci când se simt confortabil, ca acasă. Vreau „să scot” sufletul din ei. Câinele când vine e iniţial cu urechile pe spate, într-un spaţiu nou. De exemplu, la adăposturi, pozele pe care le vezi făcute cu telefonul mobil ale căţeilor care tocmai au fost primiţi, pe lângă că sunt făcute prin grilaj majoritatea, căţeii sunt cu urechile pe spate, sunt speriaţi, nu ştiu ce se întâmplă. Nu ăla este portretul câinelui. Portretul câinelui apare atunci când îi dai timp să se liniştească. Am menţionat asta pentru că vreau să încep să trec pe la adăposturi, să îmi aduc set-up-ul de lumini de studio şi să fotografiez pe bază de voluntariat câinii pentru a-i ajuta să fie adoptaţi mult mai uşor. O fotografie cu un câine cu urechile ridicate, atent, un câine relaxat, fericit, atrage mai mult atenţia decât o fotografie printre gratii, cu urechile pe spate.

– Cu ochiul tău de fotograf, crezi că e un mit faptul că de multe ori câinele seamănă cu stăpânul?

Silviu Filip: Nu ştiu, tu să îmi spui! Eu cu Alma semănăm?

– Eu zic că da! Şi sunteţi la fel de agitaţi.

Silviu Filip: Până la urmă, şi câinii şi pisicile iau ceva din personalitatea şi starea stăpânului. Dacă tu eşti anxios şi animalul va fi anxios, dacă tu eşti alergăreţ şi câinele va fi la fel, dacă eşti sedentar, şi câinele va fi sedentar… I se va imprima categoric ceva din personalitatea ta, adăugându-se personalităţii lui.