Școala din Meziad poartă numele învățătorului emerit Petru Miheș. A slujit-o începând din 1931 până în 1972, anul pensionării. A contribuit atât la dezvoltarea şcolii cât şi a satului, fiind iubit şi de copii, dar şi de părinţi. A fost un dascăl „de modă veche”, cu vocaţie, implicat nu doar în sala de clasă, ci şi în viaţa comunităţii.

Dar cine a fost Petru Miheş? A rămas orfan de tată de la 5 ani. Mama lui se mutase din satul Şoimuş, într-o casă mică din Curăţele. Din cei şapte copii ai săi, a rămas doar cu el. A cunoscut de mic greutăţile vieţii, dar mama Maria a făcut eforturi pentru a-l trimite la Şcoala Primară din Beiuş.

În amintirile sale, intitulate „De-ale mele”, publicate de editura Brevis, dascălul povesteşte că, din lipsa resurselor financiare, a fost obligat să se angajeze ca ucenic la o prăvălie. Era sfârşit de septembrie 1923. „Priveam îndurerat în urma foştilor mei colegi, care intrau pe poarta liceului, purtând chipiu cu albastru şi cozoroc și uniformă închisă, neîndrăznind să-i opresc în loc de la rostul lor. Dar ce amar mă rodea în inimă: cum să mă duc şi cui să cer ajutor, ca să pot intra şi eu la liceul din Beiuş”, scria Petru Miheş. A fost sfătuit de foştii colegi să vorbească cu directorul şcolii, Francisc Hubic. L-a primit şi l-a sfătuit să fie băiat de treabă şi să-i ajungă din urmă pe ceilalţi la învăţătură.

În iunie 1930 a absolvit Şcoala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea, ca învăţător cu diplomă. Avea 19 ani. „Lăsam pe malurile Crişului oraşul cu aleile de castani, ţăcănitul tramvaielor şi tropotul cailor de la trăsurile cu felinare, copitele care cronometrau vremea în aşteptare, lăsam precupeţele în zilele de târg, luni şi vineri, oraşul cu clădirile lui impunătoare, teatrul şi cinematografele, şcolile cu elevele lor sfioase şi frumoase, ca-n basmele croite de măiastra pană a condeierilor, şuierul trenurilor ce sfârtecă noaptea în plecările spre Cluj şi Bucureşti. Lăsam oraşul cu fierberea şi zgomotul fără de care aici viaţa e de neconceput, cu sirenele fabricilor, parcurile de odihnă şi luminile de seară care se stingeau târziu de tot, aiurea şi-n adâncurile apelor Crişului Repede, care se uneşte cu fraţii lui şi grăbeşte spre Tisa, Dunăre şi Mare”, scria învăţătorul în cartea sa „Şcoala şi viaţa. Amintiri de la izvoare”, apărută în 2017, la editura Primus.

„Ce nevoie de-atâta învăţătură?”

Primul an de stagiar, 1930-1931, îl face la şcoala din Cresuia, după care urma numirea pe post. „Posturile de învăţători erau puţine: satul şi postul, atât! «Ce nevoie de-atâta învăţătură – ziceau înstăriţii satelor – că azi-mâine nu-ţi găseşti o slugă la porci»”. A aflat că există un loc vacant în Meziad, aşa că şi-a luat postul în primire. S-a prezentat la şcoala din centru, unde funcţiona o sală de învăţământ şi erau instruite două clase de elevi, sub conducerea învăţătoarei Maria Cornea. Şcoala se ridicase în 1927, pe locul fostei fabrici de cherestea, unde „se exploataseră pădurile cu nemiluita”. Mai era şcoala din deal, lângă biserică, care avea şi locuinţă pentru directorul şcolii. A luat în primire clasele III-IV şi a VI-a în perspectivă.

A avut rezultate bune încă din primul an, deşi criza mondială nu luase încă sfârşit. „Greutăţile erau mari, mizeria de asemenea, ziarele aduceau noutatea grevelor, iar aici oamenii nu găseau de lucru. Noi, învăţătorii, eram datori până în gât la comercianţii din oraş, care ne dăduseră marfă pe credit. Ocoleam uşa lor, acum jenant, dar nu era încotro. Încă de pe «vremea lui Iorga», statul ne datora salariile pe trei luni…”.

„Din motive de igienă şi respect faţă de om”, învăţătorul s-a luptat să construiască WC-uri pentru elevi, purtând cu copiii discuţii în fiecare dimineaţă, legate de igiena corporală. „Fiecare elev îşi aducea în traista lui o bucăţică de săpun, prosop, iar mai târziu perie de dinţi. Apa era aproape, chiar dacă nu aveam rezervoare”. În timpul celui de-al doilea război mondial, elevii aduceau de acasă lemne cu braţul, că să facă iarna foc în soba din clasă.

Şcoala era legată de biserică. Duminica, învăţătorii trebuiau să îi ducă pe elevi la slujbă. Cine lipsea trebuia să dea socoteală a doua zi. Preotul ţinea şi orele de religie în şcoală, de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea, în zilele de post. „Preotul era aspru cu copiii. Îi mustra mai abitir decât învăţătorul. Elevii se temeau şi de popă şi de Dumnezeu, dar până la el era mai aproape popa”.

Preotul şi învăţătorul erau reperele intelectuale pentru oamenii de la ţară. Astfel nu e de loc surprinzător faptul că învăţătorul Petru Miheş era gazdă şi ghid pentru orice delegaţie care venea în zona Meziad. Printre vizitatori a cunoscut-o şi pe Fanny Rebreanu, soţia scriitorului Liviu Rebreanu, „o doamnă venerabilă, cu o pălărie de paie pe cap, părul cărunt tăiat scurt, care îi ieşea în şuviţe de sub pălărie, cu ochii negri, vii şi limpezi, care cercetau locurile, oamenii, priveliştea şi forfota acestei zile”, îşi amintea Petru Miheş.

„Nu m-am simţit obosit niciodată”

În 1948, la iniţiativa învăţătorului s-a demolat peretele dintre clasele I-II, pentru a putea amenaja o scenă. Acolo, pe lângă serbările şcolare, s-au jucat piese de teatru sub conducerea actorului Dinu Macedonski, fiul scriitorului Alexandru Macedonski. „Multă vreme, Dinu nu uitase sărmăluţele şi ţuica de prună servite în casa mea”.

În urma reformei învăţământului din 1948, s-a desfiinţat ciclul secundar, într-un moment în care la şcoală frecventau cursurile 236 de elevi, dintre care 49 erau în clasele V-VII. În 1955, ca urmare a demersurilor făcute de Petru Miheş către autorităţi, primeşte aprobare pentru înfiinţarea clasei a V-a, iar mai apoi şi pentru clasele VI-VIII.

„Nu m-am simţit obosit niciodată şi am muncit cu drag alături de ceilalţi colegi, cu impresia rămasă că sunt mereu tânăr. Mi-a rămas sufletul mereu tânăr”.

În 1961, la insistenţele sale, cu spirjinul sătenilor şi al autorităţilor din acea vreme, i se dă în folosinţă o nouă locaţie pentru şcoală. Noua locație era mai spaţioasă, reușind astfel să susţină în timpul dimineții cursurile claselor primare şi gimnaziale.

Petru Miheş a înfiinţat şi un cor cu elevii, pe două şi mai apoi trei voci. Mai târziu a înfiinţat şi corul bisericesc. S-a implicat în introducerea telefonului în Meziad (16 iulie 1943) şi a fost unul din promotorii introducerii curentului electric în sat (1968). Talentat nu doar la scris, dar şi în arte, a pictat iconostasul bisericii în 1940, care a rămas până în anul 2008, când biserica a fost renovată.

A primit titlul de învăţător emerit, Ordinul Muncii clasa a III-a şi Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a.

„Câţi elevi au trecut prin mâna mea, numărul lor nu-l mai cunosc. Au împânzit ţara. Construiesc. Aşa i-am învăţat. Poate că-şi mai aduc aminte de mine, poate! I-am preţuit şi i-am iubit. Am fost convins că din ură nu poate naşte decât tot «pui» de ură”.

Dascălii „de modă veche”, cu vocaţie şi implicaţi total în viaţa comunităţii, sunt figuri reprezentative, care rămân în memoria colectivă ca modelatori de generaţii sau ca personalităţi cu influenţă, care au adus schimbări importante. La data de 14 mai 2000, şcoala în care a slujit peste patru decenii a primit numele său: Şcoala Gimnazială „Petru Miheş” Meziad. După 16 ani, în a doua zi de Paşte, s-a dezvelit şi bustul învăţătorului, amplasat în faţa şcolii, realizat de sculptorul Marius Vesa.