Trupa Szigligeti a avut sâmbătă, 8 martie, premiera absolută în limba maghiară a spectacolului „Lysistrata, dragostea mea”, piesă scrisă de Matei Vișniec. A doua zi, dramaturgul stabilit în Franţa s-a întâlnit cu echipa de creaţie a spectacolului, în foaierul Loji al Teatrului.

La discuția moderată de Bozsódi Nagy Orsolya au participat şi regizoarea Anca Bradu, scenografa Andra Bădulescu Vișniec, compozitorul Ovidiu Iloc şi actorul Dimény Levente care semnează mişcarea scenică. Evenimentul s-a desfășurat în limba română.

Bozsódi Nagy Orsolya, moderatoarea întâlnirii, a remarcat prezenţa în foaier a managerului Teatrului Szigligeti, Czvikker Katalin dar şi a unor actori, atât de la teatrul maghiar cât şi de la teatrul român.

Bozsódi Nagy Orsolya a remarcat că textele antice sunt mereu actuale, putând fi montate oricând. Conceput pe mai multe straturi, textul lui Matei Vişniec are ca punct de pornire piesa cu același titlu, scrisă de Aristofan acum mai bine de două mii de ani în urmă, şi conține dileme ale vieții noastre contemporane. Piesa aduce în prim plan eterna relație dintre bărbați și femei, aflată mereu la granița dintre a declara război și a face pace.

Textul lui Vişniec, un text necesar

Este a şasea montare a Ancăi Bradu la Trupa Szigligeti, o colaborare care durează de 17 ani. Regizoarea Anca Bradu a mărturisit că a primit textul de la Matei Vişniec imediat după ce l-a scris, şi l-a citit mai întâi în limba franceză, părându-i-se la prima lectură un text „foarte preţios, în sensul nobleţii, în sensul sclipirii de limbă, al jocurilor lingvistice tematice, plin de umor fin şi de ispite regizorale”.

Textul este un teatru în teatru, cu foarte multe straturi stilistice, Anca Bradu spunând că pentru un regizor este o bucurie să se joace în diferite maniere cu acesta, având şi o libertate totală din partea autorului. Povestea Lysistratei porneşte din antichitate şi ajunge până în zilele noastre. În limba franceză i s-a părut un text literar poetic, l-a avut în evidenţă, dar pe moment a considerat că importanţa actualităţii nu era atât de evidentă, părându-i-se mai mult un text cultural oferant din punct de vedere artistic.

„Am început apoi să trăim cu toţii o istorie atât de complicată, bizară, dureroasă, crudă, nedreaptă, ipocrită, tembelă – şi aici fac o mică aluzie la stilistica textului care e plin de atribute. Replicile sunt foarte flamboaiante, aşa că se referă la cuvintele care definesc patriotismul, care definesc relaţia cu realitatea, tragismul războiului, tragismul din spatele absurdului pe care îl trăim cu toţii. Timpul şi istoria ne-a adus în punctul în care, chiar în sincronicitate, lucrând cu actorii, am constatat că acest text este din ce în ce mai oportun şi din ce în ce mai necesar de a fi pus pe scenă”, a punctat Anca Bradu.

„Civilizaţiile decid să se sinucidă uneori”

Matei Vişniec a scris această piesă în perioada decembrie 2021 – februarie 2022, când în presa europeană se vorbea de un posibil război, dat fiind că Rusia avea trupe plasate la frontiera cu Ucraina.

Dramaturgul aminteşte că, din păcate, tema războiului este eternă, acesta fiind un blestem continuu asupra omului. Matei Vişniec a scris de multe ori incitat de directori de teatru, de regizori, de actori, intitulându-se „un servitor umil al teatrului”. O regizoare l-a incitat să scrie şi despre Lysistrata, şi a avut o revelaţie adâncindu-se în povestea personajului, pentru că Aristofan este un observator inegalabil al timpului său, spune dramaturgul. Aristofan a scris piesa cu acelaşi titlu în timpul primului război civil, războiul peloponesiac, într-un moment în care grecii tocmai ieşiseră învingători din războiul cu perşii.

„Ce fac din când în când civilizaţiile? Li se urăşte cu binele. Ăsta e un concept mai greu de analizat. Este foarte simplu, expresia există şi în alte limbi, şi te edifici prin ce mecanisme iraţionale, prin ce nopţi sufleteşti care se instalează din când în când, civilizaţiile decid să se sinucidă uneori prin război, deseori prin războaie fratricide sau prin războaie civile. (…) Aristofan a scris această piesă căutând o soluţie, dar nu există soluţii pe care să le ofere teatrul. Teatrul e mare când abordează nu probleme care au soluţii, ci dileme care nu au soluţii”, spune dramaturgul.

Aristofan vine cu o poveste: femeile care sunt capabile să salveze civilizaţia prin greva sexului. Are revelaţia de a lăsa femeile să vorbească despre război, iar Lysistrata nu mai este un personaj, ci este un mit. „A da cuvântului femeilor într-un context de criză teribilă, aş spune de întuneric total, e destul de interesant şi de important”, spune Vişniec.

Viziuni care se întâlnesc şi se suprapun

Dramaturgul a felicitat întreaga echipă a teatrului Szigligeti pentru felul în care a pus în scenă spectacolul „Lysistrata, dragostea mea” după „Occident Express” în 2019, amintind şi de spectacolul „Cabaretul Dada”, regizat tot de Anca Bradu, dar la Trupa Iosif Vulcan a Teatrului Regina Maria, a cărui premieră a avut loc în octombrie 2016 .

„La Oradea am avut nişte mari satisfacţii personale şi le mulţumesc tuturor acestor artişti care au dat viaţă cuvintelor mele, eu nefiind decât un servitor al cuvântului, declinat sub toate formele şi sub toate genurile literare”.

Matei Vişniec a adus, de altfel, la întâlnirea cu echipa Trupei Szigligeti cărţi de teatru pentru toate vâstele, ilustrate de soţia sa, pe care le-a oferit actorilor maghiari din distribuţia spectacolului. În prezent, dramaturgul îşi publică integrala de teatru, din care au apărut deja şase volume din nouă.

Piesele muzicale din spectacol au fost scrise de compozitorul Ovidiu Iloc, care consideră un avantaj bogăţia de vocale din limba maghiară, făcând-o mult mai muzicală. „Există o diferenţă fundamenală între prozodia vorbitului şi prozodia unui poem, care nu are aceleaşi reguli. Prozodia muzicală se apropie de cea a poeziei”, spune compozitorul.

Dimény Levente, cel care a gândit mişcarea scenică, consideră ce este mult mai important să ai sentimentul imaginii dorite, decât imaginea în sine. „E foarte important la naşterea unei creaţii comune ca stelele să stea la locurile potrivite. Poate părea ceva ezoteric, dar nu este, pentru că e vorba de nişte dorinţe, de viziuni care se întâlnesc şi se suprapun, ca şi notele în partitură. Şi dacă ele coincid la momentul potrivit – mişcarea, muzica, intenţia regizorală şi artistică – avem speranţa ca şi la public punctul respectiv să ajungă exact acolo unde ne dorim să ajungă ca şi înţeles”.

Dincolo de text, Andra Bădulescu Vișniec a urmărit în crearea scenografiei, a costumelor, ideea regizorală, traducând-o în imagini. Spaţiul de joc e spaţiul războiului, un spaţiu dur, brut. Şi pentru că trebuiau legate două epoci – mitul din antichitate al Lysistrataei şi contemporaneitate – s-au făcut legături vizuale, printre care fustele spectaculoase care dau ambiguitatea personajelor bărbat/femeie. „Hazardul face că moda contemporană se reîntoarce cumva la fusta bărbătească din perioada anctichităţii.”

Teatrul, ca energie aducătoare de idei

Se regăseşte în piesă războiul dintre sexe? „Cei care vor vedea piesa mea, nu vor şti niciodată ce gândesc eu de fapt. Nici nu este important. Ce este important este să descopere că în anumite epoci oamenii au gândit ca idioţii, în alte perioade au avut iluminări, au avut revelaţii, au fost mai subtili, în alte perioade, din cauza unor motive stupide s-au luptat ca orbii, în alte perioade au avut capacitatea de a depăşi orice limite – de plidă acest conflict bărbat-femeie. Toată teoria genului de astăzi readuce în discuţie aceste conflicte de idei”, subliniază Matei Vişniec.

Dramaturgul a punctat în piesă momente din istoria umanităţii. „Într-un fel aş fi vrut să pot să sugerez un drum spre înţelepciune, dar istoria nu este niciodată – aş spune – ideală şi progresivă. Istoria funcţionează – ca să-l parafrazez pe Lenin – cu un pas înainte, doi paşi înapoi, după aceea trei paşi mai repezi şi după aceea stop 75 de ani. Umanitatea se priveşte în oglinda trecutului, dar nu întotdeauna e capabilă să nu refacă greşelile trecutului. Marea mea întrebare când scriu o piesă este: ce putem face noi, artiştii, ca să oprim barbaria, când ea este evidentă în timpurile noastre? Evident că nu am răspuns. Singura mea consolare este că dintotdeauna artiştii au continuat să gândească, să scrie, chiar şi când s-au instalat timpuri barbare. Ceea ce se întâmplă într-o sală de teatru, pe o scenă, nu poate fi înlocuit de nimic altceva ca dezbatere şi ca energie aducătoare de idei, de prosperitate mentală.”

După discuție, la ora 19:00, în Sala Mare, a avut loc a doua reprezentație a spectacolului. Din distribuţia spectacolului fac parte actorii: Ilyés Klaudia, Tasnádi-Sáhy Noémi, Tóth Tünde, Szotyori József, Dimény Levente, Kocsis Anna, Nagy László Zsolt, Szabó Eduárd, Tőtős Ádám, Trabalka Cecília, Fodor Réka, ifj. Kovács Levente. Următoarea reprezentaţie va fi în data de 16 martie, ora 17:00.