Potrivit unor lingvişti, căpcăun sau „căpcân” în varianta populară ar însemna „cap de câine”. Alţii consideră că ar fi interpretarea cuvântului kapkan, kaphan sau kapgan, care în perioada migraţiilor ar fi însemnat la unele popoare turcice un rang nobiliar sau administrativ.

Informaţii despre căpcăuni apar în cartea „Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă” a lui Gheorghe Ciauşanu, apărută în 1914 la Academia Română, Bucureşti dar şi în Dictionarul de magie, demonologie şi mitologie românească a lui Ivan Evseev, apărut la Editura Amarcord, Bucuresti, în 1997.

Una din cele mai mari şi mai frumoase peşteri din România, destinaţie turistică importantă pentru munţii Pădurea Craiului, Peştera Meziad a avut şi ea povestea ei cu „căpcânii” care ţineau sătenii departe de întunericul subteran.

[eadvert]

Cu frânghii şi semne cu funingine

Descrisă pentru prima dată de cunoscutul geograf austriac Adolf Schmidl în 1863 şi a fost explorată la începutul secolului XX de Czaran Gyula, considerat astăzi părintele turismului montan. Secole de-a rândul, o superstiţie adânc înrădăcinată în conştiinţa oamenilor i-a făcut pe aceştia să evite peştera pe motiv că acolo ar trăi căpcăuni (căpcâni). În cartea „Satul Meziad. Pagini de monografie” (autori: Petru Miheş, Mircea Miheş şi Livia Miheş Papiu) apărută în 2009 la Editura Imprimeriei Ex Libris Hoffnung -Ştei, Mircea Miheş povesteşte că a vorbit în urmă cu patru decenii despre acest lucru cu bătrânii satului, care şi-i închipuiau pe căpcâni ca pe nişte oameni cu cap de câine. „Alţii spuneau că oamenii din vechime numeau căpcâni urşii care trăiau aici, al căror cap semăna cu capul unui câine uriaş”.

De altfel, pe lângă oasele ce au aparţinut ursului de peşteră, descoperite în Sala Oaselor, în Peştera Meziad au fost identificate şi urme ale existenţei omului preistoric.

Conform paginilor de monografie, după ce Czaran Gyula a fost categoric refuzat de săteni când acesta le-a cerut să îl însoţească în turele de explorare, primul om care s-a încumetat să intre în Peştera Meziad alături de Czaran Gyula a fost Negruţ Dumitru, care a şi devenit primul ghid al peşterii. Negruţ Dumitru i-ar fi spus exploratorului: „Dacă nu te-or mânca pe dumneata, domnule, atunci nu mor mânca nici pe mine!”.

„Explorarea a durat câteva zile. Temerarii cercetători foloseau frânghii care să le călăuzească paşii înapoi spre lumină şi, în acelaşi timp, făceau semne cu funingine pe pereţii peşterii, pentru a marca drumul. O parte din denumirile formaţiunilor din peşteră i se datorează chiar lui Czaran Gyula, fantezia oamenilor adăugând noi denumiri pe măsură ce peştera era tot mai bine cunoscută, ori puteau stabili analogii ce nu mai fuseseră făcute până atunci”, se arată în lucrare. Dintre denumiri amintim „Turnul din Pisa” dat unei coloane înclinate, în timp ce o alta, aflată la sfârşitul primului etaj al peşterii, a primit ulterior numele de „Racheta cosmică cu trei trepte”.

Legenda grâului

O altă poveste care circulă legat de Peştera Meziad este cea legată de Legenda grâului. Povestea este spusă de bătrânii din sat, pe care o ştiu de la moşii lor, şi tot aşa mai departe, de-a lungul generaţiilor. Povestea a fost spusă de Traian Negruț în 1956 și a fost transcrisă pe pagina de Facebook „Peştera Meziad”, așa cum a fost auzită.

Legenda spune povestea unor oameni care au trăit în peșteră şi care se hrăneau cu vietăţiile pădurii pe care le prindeau în capcane sau le vânau cu arcul cu săgeţi. Printre aceşti oameni era o fată pe nume Florica. Într-o zi ea a alunecat de pe o stâncă şi, căzând, şi-a rupt un picior, aşa că n-a mai putut merge la vânătoare.

„Stătea singură în gura peşterii şi s-a târât să ajungă afară la soare, lângă stânca de la intrare. Stând ea acolo a văzut o pasăre aşezată pe o creangă de fag. A pus mâna pe o piatră şi a azvârlit-o ca să lovescă pasărea. N-a nimerit-o iar, pasărea speriată a zburat. Florica a văzut că atunci când s-a speriat pasărea din cauza pietrei a scăpat ceva din clonţ. S-a tras până acolo şi a găsit o sămânţă cum nu mai văzuse până atunci. Semăna cu sămânţa ierbii, dar era mult mai mare. Atunci i-a săpat cu un surcel o groapă în faţă de soare şi a pus sămânţa acolo. A dus apă în pumni şi a udat-o. A udat-o aşa în fiecare zi până când a crescut mare şi a făcut spic. A luat câteva seminţe, le-a frecat în palmă şi a început să le mestece. A văzut că-s bune. Atunci le-a semănat și pe celelalte şi atunci a avut şi mai multe seminţe. Au văzut şi ceilalţi oameni că sunt bune şi au început să caute locuri pentru semănat. Cu cât se înmulţeau boabele cu atâta le trebuia mai mult pământ aşa că au părăsit peştera şi au început să îşi facă colibe lângă holde. Sămânţa aceea era de grâu şi aşa a apărut pentru prima oară la noi şi i-a scos pe oameni din peşteră”, spune legenda.

În 1929, marele explorator Emil Racoviță a făcut cercetări științifice în Peştera Meziad, care a fost amenajată și deschisă turismului abia în 1972. Acum, peștera este atracția principală aflată pe traseul de cicloturism T2, „O vizită la peștera Meziadului”. Dimensiunile impresionante ale portalului de la intrarea în peșteră (16 metri înălţime şi 10 metri lăţime) dar şi diversitatea formațiunilor din interior alături de coloniile mari de lilieci captează atenţia vizitatorilor care o trec obligatoriu în traseu.

Şi explorările speologilor merg mai departe. Exploratorii Clubului de Speologie Speodava au reuşit în acest început de an să exploreze două galerii în zona podului natural subteran. Speologii au ajuns în tavanul celei mai mari săli la +35 metri denivelare. Explorările lor continuă săptămânal.